Când Cerul Sărută Pământul - Echinoctiul

ECHINOCȚIUL de PrimăVară

Există în această zi, un Punct magic, când totul este în ARMONIE și ECHILIBRU!           Vă doresc să aveți parte de el, în Ființa voastră. Doar ceea ce conștientizăm, ceea ce ne dăm voie să conștientizăm, rămâne ca valoare, putere, personală. Altminteri, totul se întâmplă-dar fără ca noi să fim ȘI conștienți de asta. Adierea blândă a Primăverii... poate fi percepută, exact așa cum e și Natura. Poți îngheța brusc, ca apoi să devii conștient de seva care urcă, se trezește în tine. Poți simți starea Iernii ca apoi să vină Primăvara.                                                                 

Nu transformați, în luptă, orice. Fiți conștienți și renunțați, cu grație, la asta.

Totul este armonie, curgerea lină a transformărilor. Ca și Natura, Corpul nostru, știe cum să primească valurile Vieții, de reînnoire, revigorare, creștere. Doar: ascultați-l! Așa veți conștientiza Clipa de Echilibru.

Fie să o trăiți în deplinătatea farmecului ei!

Încep cu o idee care poate părea ,,bizară” dar  vom vedea până la un final deslușirile. Interzicerea plantării viței de vie poate fi  privită și ca trecerea în ocultare sau în adormire, a acestui puternic centru spiritual a acele vremi. Lui Deceneu îi este atribuită reforma morală, religioasă şi spirituală a strămoşilor noştri trăitori în secolul I î.e.n. Filosof, astronom, mare preot, vice-rege şi apoi rege al dacilor.

Vinul este o substanţă psihotropă de origine vegetală, motiv pentru care, era considerat o licoare cu rol esenţial în crearea unor ritualuri religioase. Iar dacii începuseră să abuzeze ,,profan” de această licoare?! Sau s-a transmis așa un mesaj posterității?! Vița de vie a rămas, întâlnind-o sub timpul altor domnitori, îndeosebi Ștefan cel Mare și Sfânt. Prea multe ,,potriveli”, știindu-se ce însemnătate are această licoare în practicile misteriilor.

 Ce s-a întâmplat în acele vremi?! Istoria știm că nu e prea darnică cu lămuriri. La fel ca mayașii, apoi ca tibetanii, am fost cotropiți,  s-a încercat a ni se șterge urma neamului.

Există o ciclicitate care are un început și un sfârșit. Acum trăim între cele două, trăim ,,la trecerea timpurilor”. Ca și străbunii noștri. În acele perioade s-au creat răni profunde care trebuie vindecare. Dacă nu acceptăm asta, vindecând sufletul neamului, iertând și iubind, nu avem acum șanse de supraviețuire. Discreditările zilnice vor fi tot mai puternice, forța psihică este cea care devine determinantă în asemenea acțiuni, ceea ce știm cu toții acum.

În ebraică iain(vin) și soc (mister), au aceeași valoare numerică ceea ce duce la o profundă legătură asupra căreia dacă suntem atenți, ne sunt multe relevate.

Există perioade de întunecare ciclică în istoria umanității ca și în acea a fiecărui neam. Atunci când există pericolul prăbușirii datorită folosirii Puterii în scopuri care sunt împotriva Creației. Ceea ce ,,știm” că s-a și întâmplat. Ne vom vindeca sau nu, depinde numai de noi cei de acum, cei mai mulți, care ne simțim strămoșii... Mulții și-au dedicat viața aflării și afirmării existenței noastre multimilenare, pline de mister. Un mister care ascunde multe. Am fost recunoscuți de marile personalități ale lumii antice, uneori în fraze contradictorii, apoi de alții veniți din ținuturi la fel de imemoriale...

Ceea ce a rămas genetic în noi nu se șterge și nu se schimbă niciodată. A deveni conștient că acest ,,înscris” există este pasul esențial. Știu, e la un alt nivel de acceptare, apoi de percepție, dar cu care începem deja să ne obișnuim. După sute de ani s-au găsit scrierile mayașilor, despre care se credea că au fost în totalitate distruse. Sunt  mii. Vor fi ,,citite” din nou. La noi încă nu se dă de știre despre asta. Cea mai puternică și pură cunoaștere, s-a transmis oral. S-a păstrat în Mentalul colectiv, care ESTE O ZONĂ REALĂ, nu de ficțiune sau basm cum ar vrea unii să...o ocrotească. Intr-un sens, chiar de ocrotire e vorba, adică de păstrarea ei. Cu cât vom DORI mai mult și mai mulți, vom putea ,,citi”, sunt convinsă de asta.

In toată lumea au început evenimente de reactivare a conștiinței planetare, de refacere a acestei rețele care să ne readucă la nivele de conștiență uimitoare încă pentru noi. Pe care mai mult le bănuim, adică le percepem cu un fel de teamă (pentru cum le-am folosit cândva?!).

Nu vom avea liniște, împlinire pe toate nivelele existenței noastre până nu înfăptuim refacerea legăturii cu sufletele străbunilor. Până când noi și ei nu vom deveni un unic suflet. De NOI, de fiecare depinde. Este cel mai important lucru pe care, repet, am ajuns acum aici, pentru a-l înfăptui. Dar trebuie să îi vindecăm și să ne vindecăm și pe noi așa cum deja s-a început în multe locuri de pe planetă.

La echinocțiul de primăvară vine un asemenea moment, foarte puternic. Știu că sunt mulți care au avut putere și determinare de a începe ritualuri sacre. Și au trăit clipe de neuitat. E doar începutul. Nu pentru ,,farmecul” acelor trăiri li s-a dat dezlegare de facere ci e mult, mult mai mult. 

Refacerea liniilor energetice ale planetei depinde de fiecare neam, dar și de fiecare în parte.Dacă vrem să fim împreună în aceeași energie.

FIECARE are dreptul și voie să aleagă, dar numai pentru el. Ați asuma responsabilitatea influențării altora devine o mare încercare, chiar dacă e vorba numai de un om sau de o mie. Fiecare suflet contează, dar și animalele, și plantele, și mările și văzduhurile, pentru ca Planeta să strălucească din nou.

Știu că nu suntem obișnuiți cu a crea legături cu ,,lumile invizibile”. Ni se pare ...o joacă de copii! Dar în sensul de infantilitate, prostioare. NU este așa! (parcă am trăi uneori în altă epocă). Puterea gândului și a cuvântului este marea noastră PUTERE! Care devine vizibilă, FAPTĂ !

Așa cum din jungle, de sub nisipuri au apărut vechile civilizații conducându-ne treptat la înțelegeri pe care nici nu le bănuiam, ascunse/transmise, în legende și basme, dar acum aievea spunând multe, și la noi munții își vor destăinui Chipurile.

  Marea Neagră cu al ei semn Yang ( Insula Albă a Preafericiților) va fi completată de redeșteptarea ținutului cu semnul Yin. Cine crede că de.numirile sunt întâmplătoare...?! Nu sunt singura care a descoperit ,,potrivirea” de nume, sunt convinsă de asta dar când am ,,știut” în mine asta, privind Marea Neagră, m-a cutremurat murmurul uriaș din ea și dinlăuntrul meu.

Suntem într-un ținut magic care a aparținut și va aparține începuturilor acestei Planete Albastre. Numai de noi depinde să nu mai trecem printr-o nouă distrugere. De curând, o cometă a explodat și .... a apărut O NOUĂ PLANETĂ ALBASTRĂ !!! va apare și o nouă planetă roșie?! Vom fi noi?! Trebuie să hotărâm împreună și fără a ne tot moșmondi cu tot soiul de neîncrederi, deziceri, altercații sau să ne prefacem că nu am înțeles despre ce e vorba.  Dacă fizica cuantică ne face să înțelegem cât de puternic este gândul uman, dacă vedem cum apa își schimbă structura cristalină datorită influențelor celor gândite, la fel și ADN.ul nostru, dacă vedem cu ochii noștri fizici cum plantele reacționează la gândurile noastre.... CE mai vrem?! 

Doar unii să facă pentru toți?! Noi să devenim ...CE?! noi să rămânem în Puterea altora care se vor folosi de toate mijloacele posibile pentru a ne ,,ajuta” să nu facem nimic, absolut nimic pentru NOI, și să rămânem în ,,determinările” lor, uneori cusute cu Ațe aurii care ne orbesc, pentru că... Există termenul de,,masă critică” cea  care poate determina orice schimbare.

Trecem acum printr-o umplere graduală a materialității lumii cu lumină, transformare pe care o simțim deplin și care ...doare. Această umplere devine cale spirituală proprie, făcută de fiecare sau în grupuri mici.

...Privesc natura care zi de zi, devine mai minunată. Aștept cu înfrigurare primii muguri, prima sevă să se ivească, Taina Vieții din adâncurile Mamei Celeste. Suntem asemeni mugurilor și noi. În fiecare Primă- Vară trecem printr-o asemenea iubire a re.nașterii. Dar ne-am îndepărtat periculos de mult de această conștientizare. 

Suntem deținătorii Vii ai  cunoașterii. Dacă vrem să desenăm cu norii o putem face oricând, dacă vrem ploaie sau soare, le putem chema. Și vom învăța asta ușor pentru că am mai făcut-o cândva. Aproape noi toți, cei care suntem împreună pe planetă acum. A spune că nu e adevărat nu înseamnă o negare ci o teamă venită din adâncurile memoriei pentru ...multe. Și poate e bine. E și o protecție pe care ne-o acordăm singuri. Nu pot privi, catalogând numai într-un fel. 

Există și trauma separării dintre energia masculină și cea feminină. Poate, nu a vrut să plece să ucidă , nu a vrut să se îndepărteze de casă, nu a vrut să revină cu imagini înfricoșătoare în inimă pe care nu le-a mărturisit iar firea bărbatului , așa , s-a schimbat, schimonosindu-i viața. Iar femeia a trecut la spaima de zi cu zi, suportând cu iubire apoi, refuzând să facă rău, s-a închis în ea, uitând să mai dăruiască, nemaiștiind cum. Iar toate acestea sunt doar, în mare scrise. Doar să fim sinceri și să acceptăm că SUNT, pentru a le putea vindeca împreună cu toate celelalte.

Avem în ADN ul nostru tot registrul informational a regnurilor mineral, vegetal, animal dar și pe cel angelic, adânc de memorie.

Prin magia naturală proprie,învățăm din nou să comunicăm cu Puterile vii ale elementelor și cu spiritele tuturor regnurilor și tuturor speciilor de pe pământ, unele deja părăsind dimensiunile apropiate.

Fiecare știe multe în adâncul inimii. Până nu le vom elibera, conștientizându-le, nu ne vom regăsi. Pentru mine Sacralitate înseamnă cu Iubire. A gândi, a cuvânta, a face un gest cu/în/prin Iubire.Totul din Inimă. A face semnul Sfintei Cruci înseamnă și a mă îngemăna cu tot ceea ce este în cele patru zări, omul devenind așa o Stea Vie.

Ritual înseamnă o Atitudine Vie, izvorâtă din inimă. Cu gesturi simple, într-o îmbrățișare a cosmosului din noi pe care să o înfăptuim.

Un mic Altar, așezat pe o pânză albă, a începuturilor. Ne putem folosi de pietre, de cristale, de flori, de fotografii care să reprezinte elementele. Fiecare va găsi cele de trebuință pentru a le transforma în obiecte Sacre. 

Nu este magie, nu este o ,,impietate”, nu este păgânism. Prin asemenea manipulări ni s-a șters legătura cu forțele străbune, am fost noi îndepărtați pentru ca alții, prin preluare, să se folosească ...tot de Ritualuri. 

Nu mai credem în noi, în forța puterii iubirii din noi, atâta tot. Iar cea mai teribilă MAGIE este IUBIREA !!! Nu prin a apela la alții, ci a o înfăptui singuri. Când vom pricepe asta, ni se va ridica pânza de pe ochi și piatra de pe inimă. Vom fi în altă frecvență, vibrație, dimensiune, lume, cum vreți să îi spuneți. CUM să îl judecăm pe altul când ..el este un alt ...eu ”– așa cum ne spun toți, toți marii învățători. 

Iubirea este Puterea corpului vital din care și suntem formați dar...și pe care o putem dărui nelimitat.Acel spațiu gol din celule, acea Forță imensă care le ține împreună. Noi nu iubim atunci când observăm cu ,,amărăciune” realitatea lipsurilor. De fapt, la nivel energetic noi menținem această realitate prin energia pe care i-o dăm. Sau suntem determinați/învățați să o dăm tocmai pentru a ,,susține” această variantă. Știu, este greu dar se poate să renunțăm la a trăi contribuind la asemenea ,,trăiri”.

Atunci când folosim cele 7 direcţii sacre / E- V, N-S, sus- jos şi centrul) trebuie să ne găsim un CENTRU STABIL, axa verticală a locului de meditație  Să ne aducem conştinţa în centrul NOSTRU- a inimii.

 Devenim conștienți de cele ȘAPTE direcții care pornesc din corpul nostru.

Est- Vest, Nord-Sud. Simțiți că sunteți centrul acestei matrice cu patru direcții.

Incepem orientându-ne cu fața la EST. Vestul este în spate, Nordul în stânga, Sudul în dreapta.

Ne activăm fiecare parte a noastră, cu punctul cardinal. Intrând în relație directă, conștientă, cu el. Conștiența răsăritului și Apusului Soarelui, noi fiind centrul, suntem între cei doi Poli. Așa oricând, oriunde ne putem simți prezența energetică pe pământ..

A CINCEA direcție este/vine direct din centrul pământului, cel care ne hrănește cu FORȚE NELIMITATE.

A ȘASEA direcție este axa verticală înălțată spre cer, către lumile înalte, divine, cale de acces spre ele, spre bibliotecile informaționale de a căror cunoaștere avem nevoie.

A ȘAPTEA direcție este INIMA: în centrul ființei noastre.

Când ne orientăm corpul după cele șase direcții, devenind CONȘTIENȚI de ele (învățând ce ne aduce /susține fiecare direcție), interacționăm cu toate acele energii/spirite din ce în ce mai clar/direct. 
Când suntem centrați în inimă suntem/devenim un corp complet, ce vibrează și oscilează în relație cu TOT, cunoscându-se, devenind conștient de Sine. De relațiile cu toate cele șapte direcții, care au fost mereu, dar neobservate, au trecut. Ca și când nu am fi avut nevoie de ele.

Atunci când Inima și Mintea devin conștiente de cele șase direcții, se crează și un câmp extins în care percepem.

Putem face acasă un Altar orientat în cele patru direcții. Ne așezăm cu fața spre soare pentru a primi informații de legătură cu cele patru direcții. Pentru a le face statornice din ce în ce mai mult. Nu trăim ...izolați. Dar neconștientizând pierdem oportunitățile și ascultarea suferă. Ne putem îndrepta conștiența spre cele patru puncte, apoi înspre centrul Pământului, pentru a le stabiliza în noi.

INIMA se topește și se deschide doar pentru că suntem centrați. Structura Altarului ne va activa energetic, din ce în ce mai repede. Interferența altor persoane cu noi, cu acțiune distructivă energetică, va fi mult mai diminuată. Vom percepe și de ce se întâmplă, fără a mai trece prin trauma durerii.

Odată ce ne ORIENTĂM ÎN LUME DUPĂ DIRECȚIILE SACRE,  influențele negative, perturbatoare, sunt îndepărtate din câmpul nostru.

Mai este un aspect extrem, EXTREM de subtil care se reliefează în aceste timpuri. Dacă prin teroare directă omenirea nu mai poate fi determinată, se poate încerca prin a fi împinși la a ne împotrivi direct unii altora. Teama de a nu face un lucru neplăcut lui Dumnezeu nu prea mai există. Pentru că oamenii înșiși se întorc încet dar sigur spre IUBIREA DIVINĂ !  Direct și prea puțin prin organizații, culte care și ele caută o nouă cale de comunicare.

 Și atunci,dezbinați în propriile case suntem ușor de condus, ne îndepărtăm singuri unii de alții. Nu mai avem ce să ne spunem...

 Cei care nu pot fi înlăturați direct sunt ponegriți, defăimați. Și cât de ușor credem  fără a verifica, cât de ușor de manipulat suntem, de fapt. Dar... așa alții se folosesc de puterea energetică, prin orice modalitate, numai să o aibă în stăpânire, sub orice formă.

Unica LEGE va fi cea acceptată prin INIMĂ de fiecare și se va face tot posibilul să nu o avem ca să nu VISĂM toți IMPREUNĂ cu CERURILE și MAICA PĂMÂNT! Pentru că ATENȚIA centrată în INIMĂ este MAREA FORȚĂ CREATOARE A LUMILOR. În care trăim fiecare.

Până când acest Adevăr nu va face parte din clipele vieții ne vom târî adormiți pe planetă.

                                                             

                                                                                                                                                                    

                                                             17 martie 2013

pictura :Salvador Dali

Echinocțiul din Primăvară

partea a II.a

Cândva, în vremi tare îndepărtate, trăiau pe aceste meleaguri, oameni frumoși,care primeau Legile Cerului direct în inimă. Se bucurau de măreția Creației, trăind asemeni Ei. Visau în Inima lor, femei și bărbați, visau traiul copiilor lor, și pe cel a copiilor copiilor lor, într-o deplină Armonie. 
Erau veniți de dincolo de vălul uitării, coborât ca o cortină adâncă, de Marele Potop. 
Pământul care s-a ridicat primul din ape, prin visarea din Inima lor, a devenit o măreață cetate lângă o strălucitoare și tainică Mare. 
Și au trecut anii ca și clipe, uscatul s-a transformat în adăpost pentru firul ierbii și a cușmelor munților care s-au ridicat asemeni unei coloane vertebrale și verticale. 

Omenirea renăștea sub privirea plină de bunătate și iubire dar și de speranță, a  dumnezeieștilor făpturi. 

Un neam frumos și înțelept adunat în jurul Înțeleptelor care îl conducea. Iar copila unei regine, creștea îndrăgită de toți pentru frumusețea, gingășia și înțelepciunea ei. Îndrăgită și de Fiul mărețului Soare. Iar când a fost timpul, a devenit regină, aleasă cu iubire de toți. Dar iernile aspre care veneau asupra supușilor, o îndurerau. 
Fiul Soarelui a venit într-una din acele teribile ierni, să o ia cu El, să-i fie Mireasă în Cer. Poporul a rugat-o cu lacrimi amare, să nu plece, să nu îi părăsească. Alături de Ea , îndurau mai parcă mai ușor, asprimea gerului. Iar Hestia, pentru că așa i-a rămas în amintiri numele, l-a rugat pe logodnicul Ei să îi aducă o fârâmă din Focul Tatălui Soare. Să se încălzească cei adăpostiți în peșteri.

Fiul Soarelui se spune că a furat o Flacără din Foc și i-a adus-o Hestiei. I-a dat-o dar a legat-o cu jurământ  să rămână pururi fecioară până la nunta din Cer. Iar Focul să fie păstrat în Vetre rotunde și să fie păzit de a nu se stinge niciodată. Iar cele care îl vor păzi să rămână fecioare. Așa Focul Sacru a fost păzit veacuri de Vestale. Așa, Flacăra Sacră a luminat și încălzit Vetrele caselor, purtat și în inimi.

Poporul a venerat-o pe Hestia care a devenit Zeiță, alături de Fiul Soarelui. Iar oamenii îi păstrau cu iubire pe amândoi,  în flacăra din inimi. Se spune că Focul Sacru din Temple s-a stins de câteva ori, dar câte un fulger a aprins un copac care a devenit torță vie, așa putând să fie readus Focul și în Temple. 

Apoi.... au trecut veacuri. Omenirea s-a transformat. Puterea a revenit bărbaților. Care au ridicat Temple mărețe, au construit cetăți. Au devenit puternici și învățați. Iar un măreț preot, care voia ca neamul lui să nu-și uite menirea divină, a rugat-O pe Zeiță să îi fie îngăduit să transmită Legile frumoase, tuturor, pentru ca oamenii să le cunoască și să le respecte. Iar Zeița i-a spus lui Zamolxis: SCRIE !!! și ele au rămas scrise ... 

Scrise în amintirea din inimi, scrise de rouă pe zidurile aspre ale munților care au devenit Chip de Carte. Credință păstrată în suflet și inimă de atunci până în veșnicia nostră, religie căreia nu îi mai dăm un nume, pentru că Mânăstirea de tămâie își înalță și acum Ruga către înalturi, cale de mântuire.

Măreția... Măreția puterii a devenit beție sufletească, căreia puțini i-au rezistat. Alte obiceiuri au apărut, alte înțelesuri au fost date vechii înțelepciuni. Dar Înțeleptele și Înțelepții nu au părăsit niciodată pe oamenii care se jucau ca niște copii neascultători. Maturitatea lor îi făcea să se lupte, să se lovească, să se ucidă. Au uitat treptat să mai vorbească cu zeii lor, să-i asculte. I-au uitat. Și înverzirea pe acest ținut, a devenit doar o poveste din Țara tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte, trăită cândva....

..... Amintirea cerne în mine roua care îmi scaldă inima. Stâncile care ascund chipurile străbune, prind viață. Focul din inimile fiecăruia, a celor de acum, doar FOCUL SACRU din inimi , va putea reaprinde Flacăra Vie care să lumineze iar pământul, Mama noastră divină.

Avem în noi Puterea Iertării și a Vindecării. O avem în inimă, Templu Sacru. O putem reînvia și aievea. Făcând o Vatră sacră, fiecare sau împreună cu cei dragi. Reconstruind-o ca pe un Altar, în fiecare casă. 

Acum, la Echinocțiu, afară, în natură. Pietrele... eheeei! Câte povești nu știu ele. Dar, ascultătoare, participă și la spunerea propriilor noastre povești, dacă vrem a le scrie înaintașilor noștri. Au nevoie de gândul nostru de iubire.

 De iertarea inimilor noastre, pentru a se putea și ei ierta, pentru a se elibera din suferința pe care și ei știu că au provocat-o, lăsându-ne-o și nouă povară.

 *    *   *

Iar Cel care a ridicat povara, îndemnându-ne să Îi urmăm exemplul, s-a coborât pe Sine din înaltele ceruri. Iubirea Maicii Sale ne-a dăruit încă odată, Flacăra Credinței în inimi. Fără Iisus Christos, sufletul nostru nu ar mai cunoaște veșnicia cerului, fără Maica Sa, nu am trăi veșnicia Iubirii.

Meleagurile noastre au aspre și minunate trăiri. Purtate încă de flăcări care luminează în adâncul peșterilor. Însăși inima nostră e un asemenea adânc de Taină. Altar de Vie și veșnică rugă!

...... Se aprinde Flacăra conștiinței în neamurile dintru începuturi ale Planetei. La fel ca și trupul uman, și planeta are meridiane, nadisuri energetice. Care ...au fost distruse. Le putem reface. 

Pe locurile sacre, unde cei vechi de zile, vorbeau cu dumnezeieștile întrupări, au rămas, SUNT, sanctuare, temple, biserici. Nimic nu s-a pierdut. Sunt încă, păstrătoare de memorii care trebuie însă activate. Iar această sarcină, e a nostră, a celor de acum. Dar ...înțelegând și asumându-ne Sacralitatea Iubirii. Nu ...simplificarea sau graba de a face, oricum, ceva.

Ne putem ajuta de cele mai pure ,,pietre”. Cristalele! Adevărate păstrătoare de informații, adevărate și puternice relee, amplificatoare ale gândurilor dar și stărilor noastre.

                                                                                                          18 martie 2013

Cetățuia Negru Vodă, echinocțiul de primăvară

Neamul meu minunat! Al cărui suflet trăiește și prin mine. Îmi găsesc greu cuvintele, acum, după clipele petrecute la Cetățuia, Negru Vodă. Nu eram decisă unde să ajung pentru a sărbători vindecarea care poate avea loc la echinocțiul de primăvară, atunci când ,,își scot străbunii degetele afară, de liliac, de crini, de toporași”. Uluitoare versuri și pline de un adevăr pe care îl știi, îl simți doar cu inima.

Voi mulțumi mereu din adâncul inimii celor care mi-au făcut posibile asemenea clipe. Altfel nu aș fi avut cum ajunge. Cu o zi înainte ... trăiam inutilitatea posibilității unui asemenea drum, după ce îl gândisem de săptămâni. Dintr-o dată, parcă îi dispăruse importanța, chiar și acel farmec pe care îl aștepți să fie în asemenea clipe.

Există inițieri care sunt primite direct de la divinitate. Altele sunt cele primite printr-un inițiat pământean. 

Străbunii noștri, se spune că vorbeau direct cu zeii lor. Să înțelegem că zeii coborau mai des aici, venind în ,,Grădina Maicii” așa cum aveam să îi spunem cu toții mai târziu, în amintirile noastre?! Uneori, nemaiputând veni direct, se întrupau.

Mi-am dorit, sufletul meu a incantat dorința unei zile calde și luminoase. Și cea de dinainte a fost ploioasă și rece. Până înspre seară, îndoiala devenea din ce în ce, profundă amărăciune.  Apoi hotărârea bruscă, sigură că ,,voi pleca” , că trebuie să plec. Nu mă mai interesau condițiile meteo sau de altă natură. Totul se supunea sau avea să o facă. Și așa a fost.

Zorii zilei au fost superbi. Și am mulțumit cu bucuria care curgea prin mine.

Drumul...?! Ar fi trebuit să ajungem în trei ore ( ținând însă cont de traficul de dimineață din capitală....). Au apărut ,,întârzieri” și pe drum. Știam ce înseamnă și eu dar și cel care de ani buni îmi este călăuză pe drumurile mele. Uneori fără a spune nici un cuvânt, lăsându-mă cu ale mele gânduri ,,cu care nu vă plictisiți niciodată” cum îmi mai repetă uneori, zâmbind.

Imi pregătisem aprope cu rigurozitate, notându-mi pe carnețel ce trebuie musai să iau. Fiecare obiect devenise extrem de important de parcă numai de el depindea totul. A! Până nu am spus cu voce tare gândul că ,,trebuie să duc și o sticlă de ulei” parcă începusem să ne învârtim în cerc. A oprit și am luat uleiul necesar, pus apoi în rucsac. Aș fi vrut totuși , să fiu acolo, sus la Mânăstire, în jurul orei 13 când era punctul maxim al echinocțiului... Aș fi vrut ... !!!

Și am ajuns înainte de ora 12. Mi-am pus rucsacul în spate, am primit îndicația ca la ora 16,30 să ajung din nou la punctul de plecare și.... am luat-o singurică în sus, pe poteca care se ascunde din câțiva metri în câțiva metri. Nelipsiții copii care cer de pomană, apoi două fete care coborau și... în restul drumului nimeni.

Ziua, văzduhul, erau nemaipomenite. La fel și freamătul tărâmului care parcă își deschidea tainele mute. 

A apărut prima Cruce. Pus rucsacul jos și început fotografiatul. Am realizat că până atunci nu mai făcusem poze, eu, care eram cu el la ochi tot timpul. Apoi ... RUGA! O RUGĂ care a izvorât din mine cu un firesc de dincolo de fire. 
La următoarele Cruci, a fost la fel. La una din ele am făcut multe poze. Din orice unghi pozam, apăream și eu într-un colț. Apoi ... la a opta, am rămas cu mâna, o secundă în aer:  o gâză frumoasă zburase în semnul crucii, aproape de icoană. Era a opta. Iar înlăuntrul meu s-a clădit Crucea, Forma ei Vie. O Stare-Formă care a vibrat apoi tot Timpul.

Apoi .... am întâlnit un bondar imens care s-a rotit ușor și a zburat brusc, la ale lui trebi. Cercetaș sadea, care a zbârnâit de câteva ori în jurul meu și, probabil că nu eram un pericol mare pentru teritoriul văzduhului lui, așa că a dispărut în aerul cu irizații din ce în ce mai fermecătoare.

La fiecare Cruce, de pe acest drum marcat cu imagini pe care scrie ,, VIA CRUCIS” și un număr, aceleași opriri de Ritual. Nici nu puteam trece mai departe, fără el. Eram convinsă de asta. Dar nu o convingere care să aparțină rațiunii. Știam cu sufletul.

La a zecea cruce a apărut un fluture. Grația lui era desăvârșită. Zbura lin, apoi în linii șerpuinde apoi în zigzaguri. M-am așezat pe o băncuță de lemn, care sunt întotdeauna în apropierea crucilor, și am scos caietul ca să schițez ,,traiectoria” zborului lui. Am renunțat: mâna îmi ieșea, depășind foaia. Am privit doar farmecul la care mă supunea.

Apoi... am văzut indicatorul ,,Spre Valea Chiliilor” Și o poză. Atunci am crezut că data trecută când am fost, undeva prin Toamna anului trecut, nu  ,,observasem” indicatorul. Acum, știu că am citit chiar cu voce tare, dar urcasem împreună cu însoțitorul de atunci, la Mânăstire. Acum... fluturele zbura spre potecă. Ce era să fac?! Să-l las singurel?! I-am și spus cu voce tare: ,,Ei, hai că vin!” ( cei care colindă munții știu că este normal să ai asemenea conversații).

Tot timpul am stat cu aparatul foto deschis, filmând. Poteca este destuuul de îngustă, coboară...urcă ! 

La minutul 2, 26 am întâlnit o crenguță cu ...muguri! mari și frumoși. Așa că i-am filmat. Munții se mai ,,răsturnau”,  după cum îmi căutam eu un punct de echilibru. 

Din filmuleț reiese că am ajuns sus pe stâncă în .... 3.22 de minute, când rostii ,,hopaaa” urcând ultima piatră ( aveam totuși un rucsac cu multe în spate (?!) ).  Dacă nu ar fi totul pe film, ziceam liniștită că spun un adevăr că drumul durează ....jumătate de oră, cel puțin. Și sincer, nu m-ar fi convins nimeni că nu este așa. Tot timpul am filmat, deci nu am nici un motiv să mă îndoiesc, dar.... Sigur timpul de acolo nu este același cu timpul ...măsurat, cronologic. Pentru că acolo sunt.... Veacurile!

Priveliștea, de sus, de pe stânca suspendată, încât oricât am încercat să văd pe ce se sprijină, nu am reușit, este de nespus în vorbe. Doar mâna cu aparatul foto era deasupra văilor, adâncurilor puțin amețitoare, care îmi scoteau exclamații de uimire ori de câte ori le priveam.

Până am ajuns să citesc ce scria pe crucea de aici ( min 6.09. deci am stat ,,dublu” decât timpul în care venisem, adică patru minute, adică ....o oră ?! ) : ,MOȘILOR NEAMULUI NOSTRU IERTARE”.

, 

În acea clipă....munții s-au zguduit în mine, izvoare de lacrimi au țâșnit din adâncurile mele. 

Mă prăvăleam pe văile din jur, pluteam în văzduhul care mă ducea înspre depărtări, iar alunecam în mine, căutând ceva... 
Văzduhul , cerul alunecau îndepărtându-se și apoi apropiindu-se de mine. Uneori simțeam cum aproape mă sufocă, ca în următoarea clipă iar să simt o eliberare imensă. 

Ultimile imagini din filmuleț  sunt aici, în fața Crucii de sus. Nu știam, de asta sunt sigură, nu știam de ea. Dar trăiam totul cu o stare covârșitoare, de neatins prin cuvânt. 

Nu mă așteptam să citesc cuvintele din sufleul meu, scrise acolo. Ruga pentru care plecasem de acasă , ca să ajung într-un loc sacru și să mă rog pentru vindecarea și iertarea tuturor celor din neamul meu, era acolo. Rostită de toți înaintașii mei. Venise și rândul nostru, al celor de acum, venise și rândul meu să o rostesc. Nu o ,,rosteam” pe de rost, o citeam mereu și mereu de pe cruce. 

Cu voce șoptită, cu lacrimile care ardeau sau înghețau pe obraji și în mine...Cu muțenia care striga din adâncuri. Acest ,,strigăt mut” pe care l-am mai auzit în mine este durerea totală a iubirii. O ne.mărturisire, o neputință înfiorătoare dar în care încape Totul. Nu stare a firii ci a Vieții însăși. Sau a amândorura ?! nu asta are importanță.

Și așa cum uneori apar în filmuleț atunci când urcam aici, văile păreau a fi cerul iar cerul devenise Vale de dor. Așa trăiam în acele clipe.

Cerul are a ne ierta multe, avem și noi a ierta multe cerurilor.

Un ciripit de pasăre nevăzută (chiar m-am uitat după ea, dar cred că era în spațiul de sub stâncă) m-a readus, cât de cât la o normalitate care m-a făcut să încep iar a poza. Acum, acum am ,,trăit” adevărul pe care ne ajută  tehnica să îl vedem. Uneori ....după ce trec clipele, când descărcăm amintirile, vedem la ce am fost părtași. Din fericire, am avut parte de un pic mai mult, dar tot datorită aparaturii.

Marea majoritate, doar datorită tehnicii actuale, avem parte de asemenea revelații. Se schimbase totul în jurul meu, starea mea era alta din clipă în clipă. Culoarea  înălțimilor din fața mea, a fost tot timpul deosebită față de celelalte culmi. Reveneam mereu și mereu privind întra.colo. Până când prin aparat am văzut și eu..... 

Munții păreau - ERAU ireali. Ardeau într-o culoare nemaivăzută .Se transformaseră ...Filmam și mâna îmi era ghidată blând dar ferm de ceva nevăzut. Uneori plimbam aparatul și priveam cu ochii fizici, în jur. La un moment dat am văzut acea ,,dungă” albă în mijlocul ecranului. 

Fugitiv.. ca o părere pentru că deja deplasasem obiectivul. Sentimentul acela de ,,trăire” într-un spațiu și timp deosebit, a dispărut când am ,,gândit” că mi s-a stricat aparatul. Un gând de o fracțiune de secundă, suficient încât să revin curioasă în acel loc. M-a înfiorat. Acea coloană era aievea. Pornea de sus și.... mâna mi-a fost împinsă mai departe. Dar acele culmi... luaseră Foc. Filmam în continuare dar ,,prindeam” priveliștea de acolo. 

Era pace și liniște, era IUBIRE. Era și OFRANDĂ, era o întâlnire ,... erau multe. Secunde de Veșnicie în care toate timpurile se întâlneau.

 Iar vântul... avea și el joaca lui. Ba sufla foarte tare , ba tăcea oprindu-se brusc. A rămas în mine mult timp un fior rece, de foc rece, până în noapte, când am ajuns acasă. Era  plăcut, mă simțeam bine așa. Apoi, am închis aparatul și m-am așezat pe stâncă privind fără gând, fără trăiri mesajele din jur.

Suspendată pe acea stâncă, îmi era ușor să fiu singură, să privesc totul, să simt, să trăiesc totul..

22 martie 2013

Când Cerul sărută Pământul

CAVALERUL TRAC

Am terminat micul meu ritual de Rugă, martori fiindu-mi sufletele din munți, din văzduh, din apa curgătoare în mijlocul căreia se ridică stânci tăcute, semn că vorbele încă nu sunt spuse. 
Pe cer nu mai era nici un nor. Eram observatorul care vedea și înregistra totul, fără a comenta nimic. Lăsam să se imprime în mine amintirea acelor clipe din vremi neuitate nicicând, doar trecute în nemurirea care începuse a se mărturisi. 

Erau patimi și strigăte, erau șoapte și dulci suspine, erau și meșteșugurile nevăzute ale cunoașterilor uitate. Și erau lacrimi și sfâșiere asemeni doinelor și jălii noastre mereu rostite la răstimpuri. 

Dorul!!! Un dor care sfâșia totul, lăsându-se atunci o liniște care înfiora făpturile văzute și nevăzute. Nici de mine nu se îndura să mă treacă dincolo de granița ridicată de atunci încoace. 

Dorul nu plânge. Nu suspină. Nu privește decât înlăuntrul adâncului din el însuși. Chiar și trăirea acelei priviri care tot alunecă, alunecă... simți cum nu mai respiri. Aerul devine foc care mistuie. Nu am mai avut putere și m-am lăsat pe piatra  din acel vârf, de unde cuprindeam munții viorii, cu străluciri de soare și lună, de cer albastru pe care dansau mii de luminițe. Care s-au pornit a călători în toate zările. 

Unele ca un fuior, altele grupate asemeni unei sfere, altele ca mici comete singuratice. Fascinant moment. Marea întâlnire cred că se terminase, doar  Veșniciile continuau Sfatul de taină.

Totul era asemeni vântului care se oprise din când în când, lăsând și așteptând să se înscrie ceea ce numai el știa, de când trecea prin lumi.

Știam că pot pleca să îmi continui urcușul străjuit de pe Via Crucis. A urmat a 11-a apoi a 12-a cruce  și, am avut înaintea ochilor imaginea uriașă a Mamei. Cea căreia i s-a sfârtecat cu picamerul burta. În acel loc se vede pictată o Cruce. De iertare și mântuire. Raze de soare au înconjurat cu blândețe măreața statuie. 

Nu am putut să urc până acolo. Simțeam că ... nu pot ierta. Nu pe cei cu picamerul ci... pe cei care i-au știrbit trupul dincolo de fire.

 Dacă ajungeam să îmi lipesc obrazul de piatra ciobită aș fi urlat de durere. Iar acea Putere din mine nu voiam să devină ură. Nu aveam cum îmi odihni sufletul chinuit....Nu acum...

Iartă-mă, Maică Bună, 
Tu ai puterea de a ierta! 
TU ești Iertarea și Iubirea! 

Iartă-mi durerea față de oamenii care au mutilat TRUPUL TĂU, 
Pământul cu flori-surorile mele, cu animalele-frații mei, pe care i-am omorât, mereu împreună cu o parte din sufletul nostru.
Așa am rămas fără de El iar pe Tine te-am chinuit ... 

Odihnește-mi sufleul, 
dăruiește-mi Pacea și Vindecarea inimii.

Primește jalea din mine 
și iartă-mi neamul pribeag în propria-i casă, 
vatră acum fără de vise și noroc.

...Acum cuvintele sunt ca o rană vie de fiecare dată când mi-aduc aminte acele clipe, când Soarele a îmbrățișat stânca Maicii. Este, este atâta durere acolo...dar și Iertare!!! 

Iar eu... eu nu pot trece încă la a-I cere Binecuvântare, Ei- Împărătesei de care ascultă cerurile și căreia iadurile I se supun. Încă se smulg, se sfarmă din Ea bogății efemere.
 Coboară cerurile să ne ajute, iar noi turnăm otravă în mormintele străbunilor. 
Ardem scara către cer, alungând îngerii care se sacrifică pentru EA, pentru a ne răscumpăra pentru lacrimile Ei.

...Iertare! dar aici a fost clipa de adevăr a sufletului meu pribeag. 
Aici... inima mea a rămas în inima Ei de-a pururi. 

Neînduplecarea din mine a devenit ardere în Iubirea Maicii și a Luminii Lui.

Am urcat încet cărăruia... Mă uitam după Bisericuța din stâncă... Nu o vedeam. O clipă, am crezut că ... Dumnezeule! Nici nu mai știam pe unde merg. Stâncile din vale păreau vii. Vag , imi aminteam cumva că trebuie să privesc spre dreapta spre a ajunge la Cavalerul trac. La acea imagine care a străjuit munții atâta timp. Și pe noi, neștiut , tăcut, arătând mereu o Cale. Soarele luminase totul până acum. 

Aici...erau țurțuri mari, care alunecau din stâncă, oprindu-se brusc, într-o lacrimă curată. Am cules una și alunecarea ei rece pe ochi, mi-a făcut bine. 

,,Încotro...încotro alunecă vijelia din tine?! Ce e dincolo de inima ta?!” 

Alte imagini în care sulița e coborâtă spre adâncuri, parcă pentru a le interzice trecerea, imagini în care sunt doi călăreți conduși de Zeiță...  Mult timp am privit ,înainte de acest drum, fotografii care redau diferite ipostaze ale cavalerului trac- așa cum i se spune. Există un mesaj în ele...Încă nerostit. 

Mistere în care neamul nostru a lăsat ,la vedere, marea Înțelepciune.Dar sigur știută de cei care au păstrat cu sfințenie și smerenie, Tainele Nemuritorilor. Pentru că sunt convinsă că sunt, încă mai sunt...

Da, sigur. Trebuia să spun o rugă, să fac poze și ... să culeg câteva ramuri, din cele lăsate de cei care refăceau gărduțul de protecție. Și pe care le-am adus acasă spre mirarea alor mei. Mulțumesc pentru înțelegere!

Am intrat cu sfială în Chilia Moșului. Cu mult înainte,mijlocitor între Cer și noi ,apoi, rugător pentru toți. Pentru a nu ne uita Cărarea.

Și ca să nu mă părăsească miracolele, lumânarea de ceară curată, pe care o adusesem de acasă, s-a aprins și flacăra ei a devenit ...dublă. 

Am încercat cu un băț de chibrit să ,,refac” flacăra. Și am reușit. Ca în secunda următoarele să fie din nou două ! Din nou chibritul , din nou flacăra dublă. Era ca un joc: eu, apoi venea rândul ei. Și la un moment dat, a izbucnit puternic în sus, puternic, ca apoi să se îmblânzească iar și ...să fie două. 

Am ieșit după aparatul foto care era în haină, afară, sperând că la întoarcere flacăra va fi, totuși normală. Era! Însă în secunda următoare... Așa am reușit să surprind și ,,izbucnirea” dar și dublarea. 

Apoi... am făcut ordine, am strâns lumânările arse. Am lăsat uleiul. Erau candele multe, dar fără fitile. Dar ardea lumânarea. Ca alin. 

Era liniște și pace. Îmi doream să stau acolo, așa fără gânduri, doar cu rugăciune blândă și alinătoare, care izvora din aerul curat.

Pașii au găsit ușor drumul către cele două biserici. Am intrat în cea nouă. Ușa la bisericuța din stâncă era închisă. Un călugăr tânăr era înăuntru, a zâmbit blând. M-am închinat și am rămas în fața Altarului. În partea stângă am văzut racla sfântului care se nevoise în rugăciune pe munte. Simțeam bunătatea vindecării prin rugile lui, aduse tuturor. Și s-a auzit chemarea clopotului, imn către divin. La ieșire, călugărul era în ușa micii bisericuțe și zâmbind, m-a invitat la slujbă.

A venit părintele stareț, a început slujba... Nu am putut sta până la sfârșit. Depășisem cu mult timpul ,,acordat”, învoire  de a sta ,,pe munte”. Iar cu o bâtă de alun dată de cei care refăceau gărduțurile, am ajuns la șosea într-un sfert de oră. Știu, se spune că drumul durează aproape o oră. 

M-am uitat la ceas când am plecat și când am ajuns. Așa că...sigur am făcut doar un sfert de oră. Probabil... magia nuielușei ( o bâtă cumsecade), de Alun. 

Călătoria aceasta, în Timp, se terminase ...

Și așa avea să se încheie O ZI !!! ... spre un nou început.

Când Cerul Sărută Pământul, înverzește totul. E Primă.vară din nou și iar.

24 martie 2012