Legile BELAGINE

Postarea Legilor Belagine, astăzi este Sărbătoarea blajinilor, devine unda de legătură cu strămoșii.
Citiți-le, alegeți-vă o Lege, două, cinci și șoptiți-le.
 Lăsați Focul Ințelepciunii să vă cuprindă ființa. 

                                                Altar Cucuteni

Cuina Turcului                             Om în rugăciune-Parța


LEGI BELAGINE

„ 1. Dincolo de curgerea timpului și de cugetarea zeilor este Focul cel Viu și Veșnic,

 din care vin toate și prin care ființează 
toate cele ce sunt.

 Totul și nimicul sunt suflarea Sa,

golul și plinul sunt mâinile Sale,

mișcarea și nemișcarea sunt picioarele Sale,

 nicăieri și peste tot este mijlocul Său,

 iar chipul Său este lumina.

Nimic nu este făptuit fără de lumină 

și tot ce vine din lumină 

prinde viață și ia făptură.

2. Precum fulgerul aduce lumina

și din lumina tunetul 
și focul ce se revarsă,

așa este și gândul omului,

el trece în vorba omului 
și apoi în fapta sa.

Deci, ia aminte la asta, căci 
până la focul ce arde 
trebuie să fie 
o lumină și un tunet.

Lumina omului 
este gândul său 
și aceasta este averea sa 
cea mai de preț.

Lumina prinde putere prin cuvânt,

iar voința omului aprinde focul
 prin care se făptuiesc
 toate cele ce sunt în jurul său.

3. Fii ca muntele cel semeț

și ridică a ta lumină mai presus 
de cele ce te înconjoară.

 Nu uita că aceiași pași 
îi faci în vârful muntelui
 ca și în josul său,

același aer este sus 
ca și jos,

la fel crește copacul în vârf de munte 
ca și în josul său,

 la fel luminează soarele piscul cel semeț 
ca și pământul cel neted.           

4. Fii cumpătat ca pământul

și nu vei duce lipsă de nimic.

Creanga prea plină de rod 
este mai repede frântă de vânt,

sămânța prea adâncă

nu răzbate și 
prea multă apă îi stinge suflarea.

5. Ia aminte la copacul cel falnic,

cu cât este mai înalt,

cu atât rădăcinile sale 
sunt mai adânci în pământ,

căci din pământ își trage tăria,

nu uita asta.

Cu cât te ridici mai mult, 
cu atât trebuie să cobori mai mult,

 căci măsura ridicării 
este aceeași cu măsura coborârii.

6. Puterea omului începe cu vorba nerostită,

 ea este asemeni seminței care încolțește,

 nici nu se vede când prinde suflare de viață.

Lumina seminței este cea care o ridică,

pământul este cel ce-i dă hrană,

 apa îi dă vigoarea,

iar răbdarea o îmbracă cu tărie.

7. Priveste râul și ia aminte la învățătura sa.

 La început este doar un firicel de apă,

 dar crește tot mai mare,

căci vine de la ce este mai mare,

și lucrurile așa trebuiesc împlinite,
prin firea lor.

Asemenea este și gândul 
cel bun și drept rânduit,

el își face loc printre pietre și stânci,

 nu ține seama de nimic,

își urmează drumul 
și nimic nu-i stă în cale.

Apa cu apa se adună,
 iar împreună puterea este și mai mare.

8. Ia seama de taina aceasta și nu o uita,

 acel firicel de apă știe unde va ajunge,

 căci una este cu pământul 
și toate cele ce-i vin în cale

nu îl pot opri până la sfârșit.

Astfel să iei seama la gândul tău 
unde trebuie să ajungă

și vei vedea că nimic
 nu stă în calea sa.

Să-ți fie gândul limpede până la sfârșit;

multe se vor ivi în calea sa,

 căci firea lucrurilor din jur 
este mișcătoare asemeni apelor.

 Apa cu apa se întâlnesc,

pământ cu pământ

și munte cu munte.

9. Ia seama la gândul cel rău,

ferește-te de el ca de fulger,

 lasă-l să se ducă precum a venit,

căci te-ndeamnă la lucruri nefirești.

Ferește-te de vorbele deșarte și de neadevăr;

 sunt ca pulberea câmpului 
ce-ți acoperă ochii,

ca plasa păianjenului 
pentru mintea și sufletul tău.

 Ele te îndeamnă la trufie, înșelăciune, hoție și vărsare de sânge,

 iar roadele lor sunt rușinea, neputința, sărăcia, boala, amărăciunea și moartea.

10. Nu judeca oamenii după greutatea lor,

după puterea lor,

după averea lor,

după frumusețea lor

sau după râvna lor,

căci și unul și altul 
a lăsat din ceva 

pentru a crește în altceva.

Cel bogat este sărac în liniște,

cel tare este slab pentru altul

și cel slab are tăria lui ascunsă.

Cum firea lucrurilor este mișcătoare,

asemeni este și omul.

Ce dă valoare unei unelte, 

trebuința sau frumusețea?

 Duce un om mai mult decat boul?

E mai bogat vreunul ca pământul?

 Doar cunoașterea și înțelepciunea îl ridică pe om peste dobitoace.

 Și degeaba ai cunoaștere dacă ea nu este lămurită de vreme.

11. Fierul înroșit a fost rece și se va răci iarăși;

 Vasul a fost pământ și va fi iarăși pământ;

Pământul ce-a fost sterp acum este pământ roditor

și se va stârpi iarăși peste vremi.

Râvna omului face schimbătoare toate acestea.

Dar râvna îi întoarce bucuria în tristețe

 și liniștea în neliniște.

Fierul și focul ajută omul,

 dar îl și vatămă.

Și aceeași râvnă îl îndeamnă a merge pe  cărări neștiute

și nebătute de ceilalți dinaintea lui.

 Tot râvna îl îndeamnă la strângere de averi,

La mărirea puterii și a se măsura cu alții.

Ferește-te de a te măsura cu altul,

căci trufia de aici se naște;

 ea te va cobori mai jos de dobitoace

și te va despărți de fratele și de vlăstarul tău.

12. Neînțeleptul este mânat de râvna,

 dar înțeleptul încalecă râvna.

Neînțeleptul suferă când râvna

 îl duce la pierdere și la cădere,

dar înțeleptul întotdeauna găsește

 câștigul în pierdere

și înălțarea în cădere.

13. Trufia răcește iubirea inimii și o face în dușmănie

și nu există dobitoc mai josnic

 decât omul care nu mai are iubire in inima sa.

Căci iubirea este cea dintâi putere

și chipul ei este lumina.

Ia seama ca nu cumva gândul tau să se împresoare cu trufia,

 căci mai jos de dobitoace vei ajunge.

14. Gândul bun și vorba înțeleaptă

 îți pot potoli necazul,

 îți pot răcori inima,

 dar nu te vindecă,

 pentru că omul suferă

 după cum trufia a crescut în el,

 căci suferința este umbra trufiei.

15. Nu îți lega sufletul de nimic lumesc,

 de lucruri,

 de dobitoace,

 de argint sau aur,

căci ele așa cum vin,

așa pleacă.

 După orice zi vine și noaptea,

 și după iarnă vine primăvara,

căci așa este rânduit

 și așa este firea lucrurilor.

Toate cele ce se văd,

se nasc,

 cresc

 și apoi se întorc de unde au plecat.

 Doar firea lucrurilor rămâne pururi,

iar aceasta are nenumărate și nesfârșite ramuri,

 și asemenea izvoarelor minții și sufletului tău,

 ele nu se arată la vedere.

 Căci o suflare și un foc

 fac să crească toate cele ce cresc:

 ierburi, copaci, dobitoace și oameni–

și din aceeași vatră vin

și către aceeași vatră se întorc,

și vatra aceasta este pururea.

16. Precum copacul cel falnic

crește lângă cel mic fără a-i face rău,

 așa să fiți între voi,

cel mare să nu lovească pe cel mic

și nici să-i amărască sufletul,

căci va avea datorie mare de dat,

la fel ca și hoțul.

Aruncă un lemn pe râu

și mai multe vor veni din susul său către tine.

Adu-i mulțumire semenului tău,

adu-i lumina pe chip și în suflet,

iar toate acestea le vei găsi mai târziu

 înflorite în inima ta.

17. Nu lua cu siluire

și nici cu vorbe amăgitoare

ceea ce nu este al tău,

căci cel ce privește prin ochii tăi

este același

cu cel ce privește prin ochii celuilalt.

Ia seama la taina aceasta.

18. Nu grăbi nici o lucrare

căci trasul de ramuri lovește înapoi.

Fructul copt este ușor de luat,

cel necopt este greu de luat

și gustul e neplăcut.

Nu te grăbi deci să aduni

ce este înainte de vreme,

căci îți va amărî sufletul.

Cum crește cadrul,

așa crește și stinghia

și cum crește roata

 așa crește și ispita.

19. Rămâi mereu în răcoarea sufletului tău,

dar dacă mânia se aprinde în tine,

ia seama ca nu cumva să treacă de vorba ta.

Mânia vine din teamă

și nu a locuit dintru început în inima ta;

 Dacă nu crește prin trufie,

ea se întoarce de unde a plecat.

 Trufia închide poarta înțelepciunii,

iar cel trufaș se pune singur lângă dobitoace.

Înțelepciunea este mai prețuită

decât toate cele ce se văd cu ochii,

ea este aurul minții și sufletului tău

și este rodul cunoașterii udată de vreme.

20. Nu-ți amărî sufletul

când simți durerea și neputința,

ci mai degrabă caută să te folosești de ele

 pentru îndreptare,

căci în rod ai și sămânța.

Nu se poate ca o sămânță bună 

să dea rod rău.

Lăcomia întotdeauna duce la pierdere,

furtul întotdeauna duce la boala,

 gândurile sterpe întotdeauna duc spre rătăcire,

mânia întotdeauna lovește înapoi,

 răutatea și neadevărul întotdeauna aduc neputința,

 trufia întotdeauna aduce suferința.

21. Mergi la izvor când sufletul ți-e aprins,

 scormonește în apa limpede

și așteaptă până ce devine iarăși curată.

Așa se va duce și aprinderea

sufletului tău,

precum tulburarea aceea.

22. Ia bine seama la taina seminței.

Asemeni ei este gândul tău,

și cum sămânța nu se poate fără coajă,

 ața este și gândul cel rodnic al omului.

Coaja gândului rodnic este voința,

iar fără voință,

gândul se usucă și nu folosește la nimic.

Dar puterea este în răbdarea seminței,

iar voința si răbdarea

 fac mlădița firavă

să răzbată pământul tare.

23. In vremea lucrului tău,

 înveselește-ți inima

la vederea lucrării tale

înainte de terminarea ei,

căci precum fructul

își anunță venirea cu o floare,

tot aăa fapta omului

este văzută de cel cu mintea

și simțirea limpede,

 înainte de a fi terminată.

24. Ia bine seama la cauza omului sărac,

dar și la cauza omului grabnic avut,

căci nici una nici alta nu sunt firești.

Omul sărac are multe gânduri deșarte

și le schimbă de la o zi la alta,

vorbește mult

 și lenea i-a învelit brațele și picioarele.

Cel grabnic avut ori e hoț și înșelător,

ori vede mai bine necazul altuia

și caută a-l amăgi,

de acolo își trage grabnica avuție.

25. Fii blând și răbdător cu cei de lângă tine,

căci așa cum te porți tu cu ei,

așa se poartă și alții cu tine,

căci simțirea lui este la fel cu simțirea ta,

din aceeași suflare este și simțirea lui,

 iar lumina ce se vede prin ochii lui

este din aceeași lumină

cu cea care se vede prin ochii tăi.

26. Unde este tăria omului 

acolo îi este și slăbiciunea,

ceea ce-l ridică îl și coboară;

rămâi în limpezimea minții

 și simțirii tale

și vei vedea toate acestea.

Cel mic este deasupra celui mare,

cel ușor este deasupra celui greu,

 cel slab este deasupra celui tare,

cel blând este deasupra celui aprig.

Limpede să-ți fie mintea și simțirea,

și ia seama de toate acestea.

27. Tăria muntelui vine din răbdarea sa,

din liniștea sa,

stânca îi este numai învelitoare.

Dar tăria lui este încercată de vânt,

 de apa cea lină.

Ia-ți puterea din răbdare și din liniște

 și folosește-te de ea prin limpezimea gândului tău,

nu tulburarea izvorului roade stânca,

ci limpezimea sa.

28. Lucrarea făcută din teamă

 nu are viață lungă

 și tăria ei este asemeni

unei revărsări de ape care ține puțin.

 Așa este și cu tulburarea oamenilor,

 ea vine de afară,

dar este chemată de teama lor,

 însă teama vine prin necunoaștere,

iar necunoașterea prinde putere

 prin neadevăr, lene și trufie.

29. Soarbe cunoașterea

de la cei cu barba albă

și neroșită de vin

și lasă vremea să o îmbrace

cu înțelepciune.

Nu privi la trupul lor slăbit și gârbovit,

căci toate acestea

 sunt plata lor

pentru cunoașterea lucrurilor

 și creșterea înțelepciunii.

30. Mulțumește pământului pentru toate cele ce-ți oferă,

 mulțumește cerului pentru ploaia care îți hrănește pământul,

 mulțumește soarelui pentru căldura și lumina casei tale și a pământului tău,

 mulțumește lunii pentru liniștea somnului tău,

 mulțumește stelelor că veghează asupra somnului tău,

 mulțumește muntelui pentru povețele și fierul ce-l iei din el,

 mulțumește pădurii pentru tot ce iei de acolo,

 mulțumește izvorului pentru apa ce-o bei,

 mulțumește copacului pentru lucrările ce-ți arată,

mulțumește omului bun ce-ți aduce bucurie și zâmbet pe chip.

31. Precum iarba bună crește cu iarba rea,

 așa sunt și oamenii,

dar ține seama că purtarea lor cea rea

este semănată și crescută din teamă și neputințe,

 iar trufia este învelitoarea lor.

Nu certa purtarea lor

și nu căuta a-i îndrepta din vorbe și mustrare,

căci apăsarea pe rană, nu o vindecă.

Oare iarba aceea este rea doar pentru că

este amară pântecului tău?

Așa este și cu omul,

 de vei vrea să-l îndrepți,

adu-i pentru început gândul și simțirea

 la ce este plăcut atât omului bun, cât și omului rău.

Unul vede roata plecând,

iar altul vede aceeași roata venind.

 Cine vede mai bine?

32. Doar cel înțelepțit poate vedea

 limpezimea și liniștea

din mintea și sufletul celui tulburat,

căci cel înțelepțit a fost odată și el la fel

ca și cel tulburat

 și roadele amare

l-au făcut să țină seama 

de alcătuirea ființei sale.

 A fugit de roadele sale amare 

în vârful muntelui

și acolo nu a scăpat de ele,

a fugit în mijlocul pădurii

și iată că roadele erau cu el,

apoi a privit înlăuntrul său

 și iată că roadele sale amare

aveau rădăcini în mintea 

și simțirea poftelor sale.

33. Este o floare mai frumoasă ca cealaltă?

 Este un izvor mai limpede decât altul?

Este un fir de iarbă mai presus de un altul?

 Fiecare are tăria, frumusețea și priceperea lui.

 Este în firea lucrurilor

ca pădurea să aibă felurite soiuri de copaci, de iarba, de flori și dobitoace.

Nu seamănă un deget cu altul de la aceeași mână,

dar este nevoie de toate pentru a bate fierul.

Este mărul mai înțelept decât prunul sau părul?

 Este mâna stângă mai bună ca dreapta?

 Altfel vede ochiul stâng de cel drept?

Cele de sus își au rostul lor și cele de jos își au rostul lor,

cele mari își au rostul lor 

și cele mici își au rostul lor,

cele repezi își au rostul lor

 si cele încete își au rostul lor,

cele ce au fost și-au avut rostul lor

și cele ce vin își vor avea rostul lor.

34. Neputința vine după răutate și neadevăr,

 căci ceea ce dai aceea primești,

ceea ce semeni aceea culegi,

dar ia seama ca lumina sufletului tău

și al celui de lângă tine

 are aceeași vatră

și rămâne fără umbră.

Vezi ce tulbură necontenit izvoarele minții

și sufletului, aproapelui tău.

Adu-i liniștea în suflet

și limpezimea în minte

și bătrânețile tale vor fi ca pomul copt,

oasele și tăria ta nu vor slăbi

și te vei întoarce de unde ai venit,

sătul de căldura urmașilor tăi.

35. Intotdeauna va fi cineva dedesubtul tău

și întotdeauna va fi cineva deasupra ta.

La cele ce sunt dedesubtul tău să te uiți

cu iubire și nu cu trufie

căci acolo îți sunt rădăcinile,

 iar la cele ce sunt deasupra ta

să te uiți cu privirea de prunc și fără teamă.

36. Cele tari, cele slabe și cele nevăzute

 sunt cele ce alcătuiesc lumea

și toate acestea le găsești în om

și toate alcătuiesc un întreg.

 Nu este nimic care să fie afară

și să nu fie și înăuntru.

 Ia seama la toate acestea

când îți apleci privirea înăuntrul tău

și vei găsi toată înțelepciunea zeilor

 ascunsă în nevăzutul ființei tale.

Zeii au luat seama înaintea omului

de această înțelepciune

și asta i-a adus mai aproape de

 Focul cel Viu și Veșnic.

37. Ia aminte că bătaia inimii,

curgerea sângelui prin vine,

vindecarea rănilor,

 frumusețea ochilor

 și minunăția alcătuirii trupului

sunt făcute prin puterea și suflarea

Focului cel Viu și Veșnic

 care este în fiecare

și al cărui chip se arată în lumină.

Dar nu uita că trupul este doar o fărâmă

 din puținul care se vede…

38. Curățenia trupului și desfătarea sa prin simțuri

 te pune doar puțin mai sus de dobitoace,

căci nu un sunet plăcut te ridică,

nici o duioasă atingere,

nici un gust plăcut,

nici o mireasmă îmbătătoare

și nici o bucurie a ochilor.

Căci unde este căldura, apare și frigul,

unde este dulcele apare și amarul,

 unde este plăcutul apare și neplăcutul,

unde este mireasma apare și duhoarea,

iar unde este râs, și plânsul pândește.

39. Iată dar calea de început :

cumpătarea în toate cele ce faci,

ascultarea de bătrâni și de cei întelepți,

 hărnicia,

mulțumirea cu ceea ce ai,

 ferirea de neadevăr și de vorbele deșarte,

ferirea de ceartă și de mânie,

buna purtare între semeni.

Dimineața să te trezești cu ele,

ziua să le porți mereu în minte,

 seara să le ai cu tine în somn și astfel

supărarea,

 lipsa,

 amărăciunea,

neputința,

 boala

și răutatea altora

nu se vor atinge de tine.

40. Dincolo de acestea se află

iubirea,

voința,

curajul,

răbdarea,

modestia

si ele ridică omul cu adevărat.

Acestea sunt cele ce te apropie de

Focul cel Veșnic

și, prin ele,

calea ta urmează calea zeilor,

dar îngroparea lor te aruncă mai jos de dobitoace.

Doar prin ele primești

 adevărata cunoaștere și înțelepciune,

adevărata putere,

adevărata bucurie,

adevărata bogăție,

rodnica și trainica lucrare.

41. Dar iată că

unde este iubirea poate apărea și ura,

 unde este voința poate apărea și delăsarea,

unde este curajul poate apărea și frica,

unde este răbdarea, poate apărea și graba

și unde este modestia poate apărea și trufia.

Căci mișcătoare sunt și cele ce se văd

și cele ce nu se văd din ființa omului.

Dar toate acestea sunt ale celui ce simte,

iar peste el se află cel ce gândește

și acesta este cel ce vede mișcarea în nemișcare,

este cel care, dincolo, de toate aceste virtuți

se desfată în cunoașterea

și liniștea ce întrece orice bucurie,

iar atenția,

echilibrul și

limpezimea

sunt uneltele sale.

42. Cel tulburat vede binele ca bine

si răul ca rău,

este atras de una și fuge de cealaltă,

dar înțeleptul

vede și frumosul și urâtul,

 simte și frigul și căldura,

și finețea și asprimea,

aude și plăcutul și neplăcutul,

gusta și dulcele și amarul,

simte și mireasma și duhoarea

și nu face judecată între ele.

El vede deslușit că firea lucrurilor este în toate,

 căci frumosul din urât se trage

și urâtul din frumos,

 dulcele a fost amar la început

și se va face iarăși amar,

 plăcutul se naște din neplăcut

și neplăcutul din plăcut.

Si toate acestea 

luminează sufletul înțeleptului

pentru că, 

cele bune si plăcute

 hrănesc și bucură 

trupul și simțurile sale,

iar cele neplăcute neînțeleptului

hrănesc mintea și înțelepciunea sa,

 căci vede înnoirea lucrurilor

 și semințele viitoarelor bucurii.

43. Nu este ușoară cărarea zeilor,

dar nu uita nici o clipă

că omul poate cuprinde în iubirea sa

mai mult decât poate cuprinde în ura sa,

căldura se ridică mai mult 

decât poate cobori frigul,

cel ce este deasupra vede mai multe 

decât cel ce este dedesubt,

ușorul se întinde mai mult 

decât se întinde greul,

lumina răzbate mai mult 

decât poate răzbate întunericul,

 puterea care unește este mai mare

decât puterea care desparte.

44. Lungul și scurtul au același mijloc;

cercul mic și cercul mare,

 globul mic și globul mare

pe același punct se sprijină;

nevăzutul și văzutul 

același loc ocupă;

toate cele mari stau ascunse în cele mici,

iar aici este o mare taină a firii;

mare printre înțelepți este cel ce o pricepe.

45. Ințeleptul unește pe cel ce vede cu cel ce gândește,

cel ce simte cu cel ce face,

dar neînțeleptul îi desparte.

Deschide-ți bine ochii,

căci cel ce face,

cel ce simte

 și cel ce gândește

sunt asemeni norilor

 care vin și pleacă,

dar cel ce vede

prin ochii tăi

este veșnic,

și lumina sa este fără umbră.

El este dincolo de viață și moarte,

dincolo de bine și rău,

dincolo de frumos și urât,

dincolo de curgerea timpului."

       Vechimea Belaginelor
Acestea vin din timpuri imemoriale; existau încă în sec. al VI-lea e. n. şi Iordanes ("Getica c.11) spune că se numeau LEGES BELAGINES.

„  Legile belagine „stau la baza civilizației umane“ (Fontes II p.19).

 Erau codul după care trăiau, în urmă cu mii de ani, pelasgii, înaintașii traco-românilor. Având în vedere faptul cã acești pelasgi, erau consideraţi de vechii greci, care au venit mult mai târziu pe pãmânturile Eladei din Nord , „dioi“, („divini“) de aceeaşi origine cu zeii, (Homer-Iliada X, 422-426, 441), fãuritorii unei culturi si ai unei civilizaţii superioare care s-a impus în toată lumea, stârnindu-le astfel admiraţia și recunoaşterea superioritãţii.

 Belaginele erau puse în versuri și, deasemenea, se cântau. Creştinismul a preluat această practică a cântării Legilor Noi, hristice, care astfel sporeşte și întreţine atmosfera de sacralitate.

Etimologia cuvântului Belagine după unii cercetători: belanus-cele bune(legi)+ginus=începători, sau începuturi,ca urmare legi de la începuturi; Belagine compus din doi termeni şi anume din pelasgus şi gentes(gens-gentis-neam-gintă) însemnând a neamului pelasg, ori Belagine derivă de labelle+leagine,bela+logos. O altă posibilitate ar fi B(e)+lag(j)ine=Blajine.

Belaginele mai sunt numite și Legile naturale sau Legile firii.

Şi Dionisie Exigul.dac de origine,(465-545) cel ce a pus bazele calendarului creştin, introducând era noastră de la Hristos, responsabilul Marii Arhive Sinodale a Bisericii din Contantinopole "a avut în bibliotecă Belaginele" ( N. Dură-"Străromânul Dionisie Exigul şi opera sa", Rev. "Ortodoxia" 1979, p. 7). Filozof, publicist, astrolog, poet şi mare didacticist, moralist a fost acesta.

Dionisie Exigul a ţinut legătura cu dacii de-acasă. Ştiutor de carte multă, cunoscând bine aceste legi morale, de bază pentru dacii trăitori, le-a lărgit importanţa, completându-le, valorificând şi tradiţiile orale şi a format un corpus de legi pe care le-a şi comentat şi care s-au impus printre credincioşi, şi printre slujitorii preoţi.

Aceste legi le-au păstrat şi urmaşii;

 în documentele istorice ale Banatului se numesc Jus Walachie, 

în Transilvania, în Ţara Românească şi în Moldova, Lex Vlachorum, sau Jus et Consuetudo; 

în Ungaria - Antiqua Valachorum Lex et Consuetudo sau Mos Valachorum.

 In Polonia se numeau Jus Valachorum (apud N. Densusianu. op cit. p. 879).

Având în vedere că „pelasgii" se numesc în timp „valahi", este clar că legile bătrâne s-au păstrat neîntrerupt şi că vecinii aveau conştiinţa originii valahilor şi a vechimii legilor lor, pe care le numesc fie Antiqua, fie Vetus.

Tacitus (Ann. 27) menţionează că decemvirii, la îndemnul senatului, au făcut un proiect de legi pentru romani, „culegând din toate părţile, unde au putut afla ceva bun".

Servius (Aen. VII 695) spune că aceeaşi decemviri au luat de la falisci, "o populaţie de păstori, grupă de BELACI – velahi, emigraţi din regiunea Carpaţilor şi a Istrului, stabiliţi în Etruria, sute de dispoziţiuni legale şi au mai luat unele suplimente la cele "XII Table".

 În sec.al XVI-lea şi al XVII-lea la Făgăraş încă se înregistra Lex Antiqua Valachorum.

N. Densusianu, în urma unui studiu comparativ între acestea şi legile romane prinse în cele „ XII Tabe", ambele scrise în limba latină, arată că sunt identice şi ajunge la concluzia că „Tabulele" sunt o compilaţiune „şi că acelaşi cod din timpurile pelasge sunt Leges Belagines, în evul mediu numite Lex Antiqua Valachorum, sau Jus Valachie, prezente în A. şi E. Europei." ( N. Densusianu "Dacia Preistorică" pag. 903. )

Putem spune ca Iordanes în sec. al VI-lea – că "Belaginele există şi azi". 

Ele trebuie descoperite prin dăruire, prin renunţarea la prejudecăţi, şi, mai ales, prin deschiderea la ceea ce oferă miturile, obiceiurile, şi datinile, tradiţiile orale, şi, în mod deosebit, limba.

Civilizaţia superioară a pelasgilor, ale căror rădăcini urcă în mituri, organizaţi după legi flexibile, realiste şi perfectibile în timp, a asigurat evoluţia întregii omeniri.Cufundându-ne în adâncimea timpului, auzim ecourile cele mai îndepărtate ale strămoşilor, care n-au pierit, ci s-au înveşnicit şi ne-au înveşnicit prin limba lor melodioasă şi prin frumuseţea legilor, care îi unea de Cer şi-i ţinea drept, pe Pământ.

„ Herodot, menţionând luptele lui Darius cu sciţii arată ca Idanthyrsos, regele acestora a spus solului trimis de perşi: 

“Ca stăpân eu recunosc decât pe Zeus, strămoşul meu, şi pe Hestia, regina sciţilor”. Prin sciţi el înţelege pe geţi. 

Situaţia Hestiei este clarificată pe parcurs de Diodor din Sicilia, care scria:  

“La aşa numiţii geţi, care se cred nemuritori, Zalmoxis susţinea că şi el a intrat în legătura cu zeiţa Hestia. Zalmoxis a fost aducătorul Belaginelor (a Legilor Frumoase) pe care le primise de la regina fecioară Hestia.” 

“Acestă ignorare a cultului Zeiţei Focului, a rolului lui Zamolxis de intermediar între divinitate şi om, a dus la concluzia eronată că dacii ar fi fost politeişti.

 Zamolxis, regele Dacilor, a primit Beleaginele de la zeiţa Hestia, după cum la arieni, Zarathustra a primit legile „de la o zeitate bună”

Legile Belagine (legile frumoase), un cod moral şi spiritual de viaţă de care amintesc mulţi autori antici, astăzi este însă necunoscut. Este posibil ca şi informaţiile spirituale şi ştiinţifice, inclusiv astronomice/astrologice, să aibă aceeaşi sursă: comunicarea cu zeiţa Hestia sau cu alte entităţi spirituale.

 Hestia sau Histia, zeiţa geţilor, ca pământeană, a fost regină a strămoşilor traco-daci în perioada matriarhatului, o regină fecioară, care în cea mai îndepartată antichitate a organizat statul strămoşilor traco-geţi şi cultul focului în vatra “Cetăţii Regale”, o mică fărâmă din soare-focul ceresc care topea gheaţa şi oferea muritorilor căldura necesară vieţii”. Pr. Dumitru Bălaşa
                       ***

„ Regele get Aetas avea la curtea lui nişte „stâlpi ai soarelui” pe care erau scrise legile divine (Valerius Flacus, Argonautice).

Platon scrie şi el că „în regatul lui Aethas, care domnise peste hiperboreeni din nordul Traciei, au existat cele mai vechi legi de origine divină, scrise cu litere, pe o columnă de aramă” („Critias”, II, 259).

Redactarea acestor legi este mult mai veche, ţinând cont de faptul că turdulii sau turditanii din Peninsulele Italică şi Iberică, care s-au desprins din timpuri „obscure” din Transilvania, aveau, cum spune Strabon („Geogr.” 1, III, 1.) un codice de legi vechi de 6000 de ani, după mărturisirea lor.

 Legile acestea au fost date lui Zamolxe de către zeiţa Hestia, atestată documentar la 2500 î.Hr. Aceasta conducea regatul matriarhal al pelasgilor ce avea la bază cel mai vechi cod de legi scrise din lumea antică, cod cunoscut sub numele de Belagine sau Legile frumoase.

Iamblichos, matematician şi filozof grec, ce a murit pe la anul 330 spune că religia geţilor sau cultul lui Zamolxe era practicat cu mare cinstire şi de către goţi. (Viaţa lui Pitagora ).

 Iar asta înainte de pretinsa creştinare a lor prin arianism făcută de Wulfila pe la anii 341-348. 

Mai scrie că Zamolxis, după ce i-a convins că sufletul este nemuritor a „scris legile” pentru geţi, după care să-şi rânduiască viaţa de neam scoborâtor din zei.

De „regulile lui Zamolxis” aminteşte şi Agathias Scolasticul, sec al VI-lea.

Teopomp afirmă că geţii îşi învăţau legile pe de rost, aşa trecând de la o generaţie la alta.

Scriitorii antici, ca: Iosif Flavius, Horaţiu, Criton, Clement din Alexandria, Strabon, Jambique şi Iordanes ne spun că geto-dacii cultivau valorile şi regulile morale, stabileau norme de drept şi aveau concepţii proprii juridice și politice.

 Ovidiu scrie şi el că, „în dispreţul legilor, autohtonii îşi fac singuri dreptate, folosind răzbunarea sângelui ca în orânduirea gentilică”.

 Iordanes aminteşte de vechea colecţie de legi în limba getă din Dacia, „Leges Bellagines”, care încă mai exista în formă scrisă, la mijlocul secolului al VI-lea. 

Gotul/getul Iordanes vorbeşte de Deceneu care „i-a făcut (pe geţi, n.n.) să trăiască conform legilor naturii; transcriind aceste legi ele se păstrează până astăzi, sub denumirea de belagines”.

În documentele conciliului de la Sardica (Sofia) în anul 343, găsim printre episcopii din Dacia Aureliană participanţi pe „Athenodorus a Dacia de Blacena”, și pe Dionisie Exiguul, Dacul cel Smerit (465-545) „a avut în bibliotecă Belaginele”.

În prefaţa veche a lucrării „Capitularia” a lui Dagobert se spune că legile barbare, numite Lex Ripuaria, Lex Alamannorum şi Lex Baiuvariorum au fost compilate, în vremea regelui got Teodoric (secolul al V-lea) şi a succesorilor acestuia, din legile antice, „legibus antiquis”.

Schzupfer spune că „Lex Romana Utinensis” (p. 85, I. 6. 2), datând din secolele VI-VII, au fost copiate, la început, nu în latină, ci într-o limbă barbară.

Bethman crede că această lege îşi are originea la Istria.

Concluzia o trage tot Densuşianu : „Idioma în care e scrisă are particularităţi caractersitice limbii vorbite în Carpaţi şi Marea Neagră. 

Chiar şi principiile fundamentale ale legii se întemeiază pe Lex Antiqua Valachorum”.

Ulterior aceste legi au fost cunoscute cu numele mai sus amintit, „Lex antiqua Valachorum”, peste tot în spaţiul tracic unde au trăit urmaşii acestora, după cum vorbesc numeroase documente istorice.

Teodoric cel Mare și neamul său de geți/goți a dus cu sine în Italia obiceiuile și rânduielile strămoșilor. Fiind descălecător de neam şi ţară, pentru bună rânduială a dat un „Codex Theodorici”, lucrare scrisă cu mare grijă după Leges bellagines strămoşeşti a bunei viețuiri în armonie cu Dumnezeu și natura pentru a nu se pierde și pentru a le împărtăși și altor neamuri.

Într-un document din anul 615 intitulat Libbelus dotalis Morgingeba (Registru de avere al lui Morgingeba), căpetenia vizigotă scrie că statul lor era întemeiat după „…ordinis ut Getici est et Morgingeba uetusti” (Rânduieli cum erau la Geţi şi de altfel la Morgingeba).

Fără doar și poate onorabilul vizigot se referea la faimoasele legi bellagine, păstrate cu grijă și duse de vizigoți în Spania. Vizigoţii au primit titluri nobiliare „…Insigni merito et Geticae de stirpe Senatus” (Distins prin merite militare şi cu drepturi senatoriale Getice), cum a făcut și Constantin cel Mare care a înnobilat mulţime de cavaleri barbari ce s-au dovedit vrednici a mânui armele.

Episcopul iudeo-creştin Iordanes, lăudând cunoştinţele şi morala geţilor a scris că aceştia îndeplineau în viaţa lor rânduielile leges belagines, pe care le mai numeşte şi legi frumoase: Deceneu „i-a făcut să trăiască după poruncile legilor naturii; transcriind aceste legi, ele se păstrează până astăzi, sub numele de belagines”, 

Tot Iordanes în „Getica” ne mai spune că goţii au luat legile belagine de guvernare de la geţi. 

Peste 1200 de ani şi Carolus Lundius ne spune acelaşi lucru, că legile de guvernare ale goţilor şi suevilor vechi, strămoşii scandinavilor au fost copiate după legile marelui înţelept Zamolxe.

Istoricul Paul Jovius, născut pe la finele secolului al XV-lea a aflat despre acest vechi codice de legi ale românilor, căci el a fost foarte surprins de caracterul arhaic al acestor legi pe care el le considera a fi doar vechi legi romane.

Olaus Magnus relatează că a văzut cu ochii lui în Italia, la Perusia un volum de legi gotice/getice, scris cu caractere gotice şi că, în ciuda vechimii acestui manuscris literar-juridic, căci se scurseseră mulţi ani de la acea perioadă când goţii locuiseră Italia, era bine conservat. Despre aceste legi spunea că erau încă în vigoare printre sueţi şi goţi. Pasajul a apărut într-un manuscris al unui oarecare Johannes Scitul.

Scriitorul suedez Anderas Bureus (Descr. Sueon. Polit.) scrie despre legile goţilor/geţilor: „Că vechimea legilor noastre vest gotice s-ar cuveni a fi socotită din perioada în care goţii au plecat de aici sau puţin după aceea, este departe de orice dubiu, căci ne stă mărturie prezenţa goţilor în Grecia şi Tracia unde se stabiliseră”.

Tot Lundius aminteşte că Conringius a susţinut că primii care au s-au folosit de legi scrise au fost danii, danezii, locuitorii Daciei de Vest.

                                                                                    Marius Fincă-  Românii în Mileniul de Întuneric. 

După săptămâna patimilor, în care sufletul fiecăruia trece prin durere, deznădejde, punând încă întrebări asupra chinurilor la care a fost supus CEL ce înseamnă Pace, Iubire, Dreptate și Adevăr, legând și dezlegând sufletele prin Taine bisericești, Paștele ortodox aduce bucuria Învierii. Scapi de trauma nedreptății săvârșite acum două mii de ani. Te bucuri că e Lumină și Înviere!

Urmează Săptămâna Luminată! Corolarul ei este Paștele Blajinilor, păstrat în memoria sufletelor.

Tradițional, Paștile Blajinilor se sărbătorește în lunea de după Duminica Tomii, la o săptămână de la Învierea Domnului, Paștele propriu-zis. În unele zone, sărbătoarea are loc timp de mai multe zile, începând de sâmbătă.

La slavii ortodocși  există o sărbătoare similară, numită Radonița(Радоница) la ruși, Radaunița (Радаўнiца) la bieloruși și Provodî (Проводи) la ucraineni, sărbătorită în ziua de marți de după Duminica Tomii.

Mitul Blajinilor, această sărbătoare este o permanenţă, venită din timpuri imemoriale, care n-a pierdut nimic din importanţa datinilor practicate şi astăzi în mai toate regiunile României, şi în unele spaţii din sudul Dunării.

Comparând datinile despre blajini, invocaţi o singură dată pe an, (spre deosebire de Moși) la sărbătoarea numită Paştele Blajinilor, pe care biserica creştină nu-l recunoaşte, intrând în Calendarul sărbătorilor populare, avem (încă) tradiţii deosebite, foarte bine conservate, vii, practicate fără întrerupere de zeci de milenii.

Povestea completă a blajinilor este cunoscută de puțini oameni, majoritatea se rezumă la câteva detalii care se referă la modul de viață al acestor ființe mitice – însă rostul lor este mult mai mare.

          Legenda blajinilor

Legenda blajinilor face parte dintr-un ansamblu al credințelor tradiționale românești. Sunt mult mai bine cunoscute mitologiile altor popoare, a divinităților din Grecia și Roma antică sau cele ale popoarelor nordice, mai nou, a celor orientale, în vreme ce legendele românești de dinainte de creștinism sunt rămase, prăfuite, în marile biblioteci. 

Conform legendelor populare românești, blajinii au luat parte la confruntări ce au zguduit temeliile pământului la puțină vreme după facerea lumii, războaie de talia celor din Stăpânul Inelelor, ciocniri dintre bine și rău care au pecetluit soarta omenirii. Urmele acestor războaie, încă mai sunt vizibile.

Înainte de a fi creat, Cosmosul a fost un hău pustiu si întunecat, în care plutea un ocean de ape înnegurate, numite în majoritatea cazurilor „apele primordiale”. În multe legende cosmogonice, întâlnim formulări de genul: ,,Dintru-ntâi si-ntâi, era numai apă si întuneric.”(Crearea lumii), ,,Până nu a fost lumea și era numai o apă mare ...”( Fluturele si viermele).

 Haosul este „Starea imaginară precedând oricare creatie. Haosul nu detine nici o explicatie mitologicã, însă este privit ca un cadru natural în care apare Cosmosul și din care se dezvoltă. Nu trebuie confundat cu Neantul, acesta fiind o „categorie mitologicã care denotă lipsa oricărei realități concrete, a oricărei subsțante palpabile” (Romulus Vulcănescu, Mitologie română).

În aceastã categorie a Haosului intră și elementul cel mai important în majoritatea mitologiilor: apa.

În legendele cosmogonice românești, apa este superioară celorlalte elemente deoarece Apa originilor este materia asupra căreia aveau să lucreze Fârtatul și Nefârtatul, ulterior: Dumnezeu si Diavolul.

Deasupra apelor, pluteau două făpturi gemene, Fârtatul si Nefârtatul, ca expresii ale tendințelor contradictorii proprii Haosului.

Din variantele atestate în Molodova si în Muntenia, putem identifica trăsăturile celor două personaje:

 Pământul se iveşte din lupta între bine şi rău a celor doi fraţi, Fârtatul şi Nefârtatul. În vreme ce amândoi pluteau deasupra apelor, Fârtatul îi cere fratelui său să culeagă nisip de pe malul mării, în numele său, pentru a se putea odihni amândoi pe o bucată de pământ.

 Din puţinul nisip strâns, Fârtatul reuşeşte să facă o turtă de pământ pe care cei doi se întind, dar Nefârtatul, încearcă să pună stăpânire pe pământ, aruncându-şi fratele în apă. Pământul însă creşte mereu pentru a-l proteja pe Fârtat şi aşa se naşte planeta de azi.

Esenţa mitului, lupta dintre bine şi rău, locul Fârtaului şi al Nefârtatului este luat ulterior, de Dumnezău şi Diavol, mitul creaţiei continuând cu facerea munţilor şi văilor (aici intervenind și ariciul și albina).

,,La începutul începuturilor, când nu era nici ceru cu stelele si nici pãmântu cu ce se vede si miscã pe el, peste tot era numai vãzduh si întunerec beznã si nimic nu se vedea.În vãzduhu si în întunerecu ãsta, erau doi frati, care bâjbâiau de colo pânã colo, erau Dumnezeu si Sarsailã. Frati, frati erau ei, dar unu cu altul nu se aveau bine, pentru cã pe cât era Dumnezeu de bun la suflet si drept, pe atât Sarsailã era rãu la suflet, viclean si nedrept. D-aia, desi Sarsailã zicea întruna lui Dumnezeu "Frate-meu", Dumnezeu însã zicea totdeauna lui Sarsailã "Nefrate-meu".

Dar nãcazul ãl mai mare al lui Sarsailã pe Dumnezeu era cã Dumnezeu avea putere sã facã orice vrea, din nimic, pe câtã vreme Sarsailã n-avea aceastã putere. D-aia Sarsailã avea mare urã si pizmã pe Dumnezeu si cãuta prin tot felu de viclesuguri si mestesuguri diavolesti sã strice si sã facã rãu tot ce Dumnezeu fãcea bun.Dumnezeu mai avea si alt nume, îi mai zicea si "Milostivu". și Sarsailã mai avea si el si alte nume, cã-i mai zicea: satana, diavolu si dracu.”

Relatia dintre cele două divinități este una de relativă fraternitate. Întâlnirea lor precosmogonică îi așază împreună la temelia facerii lumii, ca întemeietori.

 Legenda continuă descriind colaborarea lor în geneză, dictată nu de voințe proprii, ci de o rațiune superioară fiecăruia:

„Din început era numai apã. Dumnezeu zbura pe sus ca un hulub, iar Necuratul cu trei rânduri de aripi sta în apã si a fost strâns niste spumã cât casa.

"Ce faci acolo?" îl întreabã Dumnezeu. "Vreau sã-mi fac un loc, sã am pe ce ședea."

"Nu face așa, cã nu-i bine, ci fã cum ți-oi zice eu. Du-te în fundul mãrii si adã pãmânt în numele meu."

El n-a vrut sã zicã așa, cãci voise sã fie pãmântul al lui, si tocmai a treia oarã a zis, când nu-I mai rãmãsese decât pe sub unghii.

Dumnezeu a luat acel pãmânt si a fãcut un pat de s-au culcat amândoi. "Mâine îl voi blagoslovi", a zis Dumnezeu.

Când a gândit Necuratul cã Dumnezeu doarme, l-a luat încetisor în brate ca sã-l arunce în mare, dar pãmântul a început a crește si apa a se îndepãrta. Diavolul a prins a alerga cât putea, doar ar ajunge la mal. Mai întãi a alergat spre rãsãrit cât e pãmânt spre rãsãrit în ziua de astãzi si, vãzând cã nu-i capãt, s-a întors iar la culcușul lor, știind cã acolo e malul aproape.

 Acuma a pornit spre asfintit, dar pãmântul si aice a început a creste sub picioarele lui si a mers iarãsi pãnã unde e az capãtul pãmântului. Vãzând cã nu-i încotro, s-a înturnat iarã la locul lor, cu gândul cã mai este încã în douã pãrti malul aproapiat, vrând sã-l arunce înspre miezul noptii. Dar si aice a mers pãnã ce-a ajunsla capãt, de unde iarãsi s-a înturnat si a luat-o înspre amiazãzi pãnã ce apoi, vãzând cã oricât ar merge, nu mai e sfãrsit, s-a întors si l-a pus pe Dumnezeu înapoi jos de unde l-a luat.

Dar Dumnezeu toate le stia. 
A doua zi, spune Diavolul cãtrã Dumnezeu: "Hai, Doamne, s-om blagoslovi pãmântul." 

"Dac-amu-i blogoslovit!" îi rãspunde Dumnezeu. 
"Tu ce-ai fãcut cu mine astã noapte, nu I-ai fãcut cruce, nu l-ai blagoslovit?"

În altă variantă: În timpul nopţii, Nefârtatul plănuieşte să intre singur în stăpânirea Pământului şi încearcă să-l înece pe Fârtat în mare. Însă cu cât îl rostogoleşte mai mult pentru a-l arunca, cu atât Pământul se măreşte şi ajunge de dimensiunile pe care noi le vedem azi.

Mitologia populară românească are ca nucleu mitul Fârtaților.

Creația este din această cauză complementară, fiindcă atunci când Fârtatul a creat omul, Nefârtatul a creat uriașii, căpcăunii și blajinii. Interpretările depind de fiecare regiune, uneori părând antagonice. Esența lor depășește interpretările ulterioare, raționale. Meteahnă căreia îi suntem tributari și acum.

Când Fârtatul a creat calul, oaia, porumbelul, câinele, pisica, vulturul, privighetoarea, rândunica, albina,
Nefârtatul a creat măgarul, capra, bufnița, lupul, coțofana, șoarecele, vrabia, liliacul, viespea.

 Aceeași dualitate o găsim și in crearea lumii vegetale. Fârtatul a creat bradul, vița de vie, nucul, grâul, trandafirul, crinul, varza, iar Nefârtatul a creat plopul, agrișul, stejarul, neghina, răsura, ghiocelul, scaiul.

Fârtatul mai este numit si Moș. El este inconjurat în cer de sfinți populari și coboară uneori pe pământ, ca să-i învețe pe oameni aratul, semănatul, păstoritul.

 Fârtatul si Nefârtatul au suferit o metamorfoză la momentul predării către creștinism devenind Dumnezeu și satana, păstrand însă (și) elemente ale modelelor arhaice autohtone.

Două mituri importante pentru cosmogonia română sunt acela al arborelui şi al şarpelui. O legendă spune că de supărare Dumnezău şi-a aruncat baltagul în apă şi de acolo a apărut un arbore sub care stătea Diavolul. Deşi nu se spune despre ce arbore este vorba, se crede totuşi că acesta ar putea fi bradul.

Mitul arborelui cosmic este esenţial pentru că reprezintă un axis mundi în jurul căruia se construieşte întreg Cosmosul.

Lucrurile se complică atunci când apare şarpele cosmic. Cu privire la el, există două credinţe. Una spune că şarpele a preexistat Cosmosului şi a ieşit odată cu arborele cosmic, alta spune că a fost creat la zidirea Cosmosului de către Nefârtat.

În ceea ce priveşte a doua variantă, se crede că Nefârtatul s-a jucat într-o noapte cu o bucată de pământ şi a creat şarpele, care l-a convins să îl înece pe Fârtat.

Fârtatul, pentru a se răzbuna, a luat şarpele şi l-a aruncat în hău spunându-i să se încolăcească în jurul Pământului de nouă ori şi să-l ferească de prăpădul apelor.

Astfel apare o nouă viziune a Căii Lactee şi a spiralei, care este adeseori întâlnită în ritualurile magico-religioase ale românilor. Supărat pe rolul pozitiv care i s-a dat şarpelui, Nefârtatul s-a folosit la rândul lui de spirală pentru a cauza distrugeri: vârtejul, uraganul; şi a creat cochilia melcului pentru a se ascunde în ea când moare melcul.

Conform altor mituri străbune, lumea a fost făcută de Fărtat și Nefârtat, divinități originare, ce locuiau într-un arbore care făcea legătura între cer și pământ. După ce au întocmit cosmosul, cei doi frați, în joacă, și-au făcut din lut câte o copie a celuilalt.

Alcătuirea făcută de Nefârtatul a încercat să redea cât mai bine forma exterioară a modelului, lăsând deoparte calitățile spirituale și tocmai de aceea a eșuat. În schimb Fârtatul a reușit o copie fidelă a zeității subterane partenere: informă și imperfectă, pe care a însuflețit-o și a lăsat-o să umble pe pământ. Așa au apărut căpcăunii, prima formă de viață aproape inteligentă: cu cap de câine, cu un singur ochi, lipsiți de grai și canibali.

Uriașii, oamenii și blajinii

Fârtații au hotărât să scape de căpcăuni și au alcătuit spița uriașilor, ființe antropomorfe de dimensiuni gigantice al căror rol a fost exterminarea căpcăunilor.

 După izbânda asupra primei creații a Fârtaților, uriașii s-au răspândit peste tot și și-au construit cetăți de pământ, devenind din ce în ce mai puternici. Inteligenți dar și distrugători, uriașii aveau o fire schimbătoare, și au început să-i dușmănească pe Fârtați. 

Oamenii au reprezentat a treia etapă a experimentelor divine, fiind creați după uriași.

De la bun început și-au imitat creatorii, pe Fârtat în cele bune, pe Nefârtat în cele rele – și i-au imitat atât de bine încât au stârnit îngrijorarea celor două divinități.

Blajinii au fost ultima creație a Fârtaților, asemănători cu oamenii, însă în mod fundamental buni și credincioși, lipsiți de orice elemente de civilizație, dar îmbogățiți de frumusețe spirituală.

 În unele variante ale legendelor populare românești blajinii sunt de fapt prima creație a Fârtaților și cea mai reușită dintre toate, lăsată la marginea lumii până la încheierea celorlalte experimente antropogonice.

Războiul lumii și vitejia blajinilor

Semețiți în urma înfrângerii căpcăunilor și după ce au luat în stăpânire lumea, uriașii s-au ridicat împotriva Fârtaților. S-au prins de marginile cerului și au încercat să-l răstoarne pentru a-l doborî pe Fârtat. Apele cerului au inundat pământul și rădăcinile Arborelui Lumii, amenințându-l și pe Nefârtat cu înecul, iar oamenii au început să se lupte cu uriașii încercând să-i oprească*( vezi notele de la final).

 În tot acest timp blajinii au sprijinit cerul cu stâlpi de piatră scumpă, împiedicându-i pe uriași să-l răstoarne. Până la urmă, sub loviturile Fârtaților și ale oamenilor, împiedicați de blajini să dărâme cerurile, uriașii au căzut în apele care acoperiseră pământul chiar din cauza lor și s-au înecat. Doar că acest potop amenința să răstoarne pământul, dar salvarea a venit tot de la blajini care l-au sprijinit cu stâlpi de piatră scumpă și au reparat stricăciunile produse de inundații.

       Pământul oamenilor

Înfruntarea cu uriașii a adus echilibrul în care se găsește lumea până în ziua de azi: Fârtatul în ceruri, Nefărtatul sub pământ și oamenii pe pământ.

Blajinii s-au retras în rugăciune pe alt tărâm, pe Ostroavele Albe*  înconjurate de Apa Sâmbetei, acolo unde duc o viață sfântă, în post și rugăciune. Simpli de felul lor, blajinii nu au haine și nu știu să socotească trecerea timpului, astfel că află cu întârziere de o săptămână, de sărbătoarea Paștelui, când ajung la ei pe Apa Sâmbetei cojile de ouă înroșite și fărâmituri de bucate. Dar au rămas de partea oamenilor, în numele cărora se roagă și pe care îi ajută să treacă vămile de după moarte.

O altă legendă românească, întâlnită în Bucovina, povesteşte că la începuturi nu exista nimic în afară de un munte cu vârf de foc, pe care vântul îl purta prin zări. Din focul ce izbucnea din vârful muntelui s-a născut o femeie care a primit apoi viaţă de la Vântul-cel-mai-de-sus. Hoinărind pe munte, femeia găseşte două bucăţi de fier pe care le înghite şi dă naştere astfel la doi copii: unul - şchiop şi deştept, altul - sănătos, dar prost. Acum începe joaca celor doi cu pământul, aşa că din nisipul de sub ape, copilul cele deştept construieşte un cal fără viaţă, pe care doar fratele său are puterea să-l mişte, şi o căruţă, şi aşa începe lumea... (șchiop, adică însemnat. Ceea ce regăsim în ceremoniile, ritualurile, multor religii de demult sau actuale).

Această sărbătoare exprimă un fapt excepţional şi anume conştiinţa necesităţii legăturii cu primii strămoşi, rămaşi în memoria colectivă.

Şi chiar dacă s-a suprapus peste această sărbătoare, cea creştină, ea dăinuie în inimile și sufletele noastre, menţinută de iniţiaţii neamului din epoca străveche, preluată de înţelepţii comunităţilor care au vegheat ca datinile, în structura lor originară, să nu dispară, pentru că aceste datini conţin direcţionări moral- spirituale care ne asigură permanenţa fiinţială. 

Întrevedem în aceşti blajini identitatea părinţilor originari ai tuturor pământenilor. De aceea se spune în culegerile de folclor, în cele ale lui Simion Fl. Marian – (Sărbătorile la români), ori în ale Elenei Niculiţă-Voronca – (Datinile şi credinţele poporului roman- Ed.Polirom 1998) că “D-zeu îi iubeşte foarte mult şi le-a dăruit viaţă uşoară, fără să se-nece”.

Şi tot datorită lor, de Paştele Blajinilor, a Celor trecuți, aflați, dincolo, sunt slobode, şi de aceea se gătesc multe şi alese bucate pentru pomenirea lor. 
Unica zi când putem sta cu ei, când ei vin alături de noi. A ne mărgini la comemorarea sufletelor morților, e prea puțin. A conștientiza ce înseamnă această Sărbătoare, este mult mai mult.

Mai mult, tot de dragul lor, D-Zău creează posibilitatea celor de pe pământ să postească pentru ca sufletele celor care au murit fără lumânare să se mântuiască. Gândul bun, devine faptă!

Mitul Arborelui Cosmic,  are ca model bradul, devenit simbol al nivelelor diferite din cer.

Fârtatul arunca toiagul, semn al puterii, în Sfintele Ape si generează bradul de lumină, prototip al cerului. Lumina lui se concentrează in sori, stele, luceferi, luna, de unde simbolul, încă prezent, al bradului de Crăciun.

Văzduhul este un protocer, în care stau blajinii, ulterior vameșii, cărora sufletul trebuie să le dea vamă, ca să treacă la Dumnezău. De aici obiceiurile populare de înmormântare, când se dau pomeni, se împart haine, bani, obiecte, pentru sufletul celui adormit. Pastele blajinilor - mit păstrat în forma tradițiilor la mai toate popoarele, înrudire de neamuri.

Cerul al doilea este acela în care Sfântul Soare și Sfânta Lună trec succesiv marcând ziua și noaptea, ca să împlinească destinul hotărât, așa cum este povestit în balada populara Soarele și Luna. Ulterior, în acest cer sta Sfântul Ilie, care mâna norii spre a-i împiedeca să aducă un potop pe pământ.

Cerul al treilea este al Stelelor Logostele. EI cuprinde spiritele astrale ale făpturilor. Acestea se aprind la naștere și se sting la moarte.

Cerul al patrulea este reședința făpturilor mitice, al luceferilor, prezenți in basmele populare sau poeziile lui Eminescu, Blaga...

Cerul al cincilea este al marilor sfinți populari, care-I însoțesc pe Fârtat, zeul Moș, devenit Dumne-zău, prin venirile lui pe pământ.

Cerul al șaselea este al raiului, grădina mirifică străbătută de bradul cosmic, care face legătura cu cerul al șaptelea in care trăiesc Fârtații. 

Fârtații se arată oamenilor prin teofanii. Trecerea de la un cer la altul se face într-o anumită conjunctură arhetipală. Urcarea la cer este Marea Trecere, una din temele  principale din basmele populare românești.

Sufletul reprezentat de mitul Pasărea Măiastră a sunetului, urcă spre cer. Înălțarea la cer este condiționată de o metamorfoză interioară, transformând ființa într-o mânăstire, intr-un teritoriu al sacrului, ca în Legenda Mânăstirii Argeșului. Din acest ou cosmic al inceputului se naște Pasărea Măiastră, îngerul care trebuie să ia locul celor căzuți din cer.

In tradiția populară sunt trei căi către cer: 

Calea curcubeului, 

Calea laptelui, 

Calea arborelui cosmic.

Alte denumiri ale Blajinilor: sunt numiţi şi Rohmani, cu formele fonetice locale Rocmani sau Rogmani, dar şi Urici* sau au un nume ce poate primi doar forma de singular şi se numeşte Sărbătoarea Mătcăului.

Mătcălăul este una dintre cele mai interesante și mai frumoase credințe populare. Potrivit tradiției bănățene, Mătcălăul este o ființă, un fel de semizeu, jumătate om, jumătate esență divină, foarte frumos și, deopotrivă, nemuritor, și care se plimbă pe Pământ, între Sântoader și Rusalii, dar pe care nimeni nu îl poate vedea (Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, București, Editura Fundației Culturale Române, 1994, p. 248).

Cu prilejul acestei sărbători are loc una dintre cele mai interesante manifestări rituale, și anume ”mătcuțitul”, sau ”însurățitul”: 

”În ziua de Mătcălău adecă, pretutindeni în Banat este datină de a se aduna mai multe fete la un loc și a se mătcuța, adecă de a se prinde mătcuțe, văruice, surori, a se însurăți, după cum se înfârtățesc feciorii, adecă după cum se prind aceștia fărtați sau frați de cruce (Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, București, Editura Fundației Culturale Române, 1994, p. 249).

Avem de-a face, așadar, cu un fenomen (altfel foarte rar) de ”confrerie” de tip feminin, cele de tip masculin, nu mai puțin secrete, multe dintre ele, fiind însă mult mai cunoscute și mai rezistente, ca manifestare, în timp.

Surorile fac și un legământ. Se vor îmbrăca la fel, de sărbători, se vor înfățișa în zilele de sărbătoare numai împreună, ținându-se legate de mâini.

Ritualul este complex, conținând și jurăminte de ajutorare, implicând responsabilități majore, cum ar fi pecetluirea ritualului cu bani de argint (argintul fiind metalul preferat în vrăji, farmece) etc.

 În Banatul de munte, săptămâna care începe după prima zi de Paște este numită și Săptămâna Blajinilor, ulterior, Săptămâna lui Toma.

 În Paștele Blajinilor se crede că sufletele morților sunt libere. În prima zi din Paștele Blajinilor se prepară bucate alese și se împart vecinilor, cu credința că morții numai în acea zi pot gusta din mâncărurile preparate. Se zice că la cei care nu dau de pomană vin morții, noaptea, și le cer.

Nevăzut oamenilor păcătoşiţi, Mătcălăul ar fi o făptură itinerantă, jumătate om, jumătate înger. Se face pomană pentru morţi, iar tinerii din mediul tradiţional ţin ziua aceasta ca pe una a înfrăţirii – care se poate face „pe păr”, „pe sînge”, „pe cruce”, „pe pîine”, „pe pai”, „pe datul mîinii” etc.

Pentru frăţia „pe păr”, viitorii „fraţi” sau viitoarele „surori” îşi rup cîte un fir de păr de pe cap şi le îngroapă laolaltă, zicînd: „Să fim fîrtaţi/surate pînă la moarte!”.

Pe alocuri este invocat Mătcălăul însuşi: „Mătcălău, Mătcălău,/ Roagă-te lui Dumnezău/ Să ne ferească de rău,/ Că şi noi, cît vom trăi,/ În tot anul te-om cinsti/ […] Că mătcuţe ne-om numi/ Pînă-n lume vom trăi!”.

Este și un prilej de bucurie, un simbol al vieții, prin practicile premaritale de înfrățire care-i sunt specifice. În această zi, copiii de până la 14 ani se duc la un pom înflorit pentru a se înfrăți. Fiecare face o cunună de flori din acel pom, și-o pune pe cap, apoi, luându-se de mână, ocolesc din dreapta pomul, de trei ori. Își dau cununile de pe cap și, alăturându-le, se sărută prin ele de trei ori, schimbă între ei ouă roșii aduse (tot prin cununi) și zic:

„Să fim fârtați- surori până la moarte!“,  primind fiecare o bucățică dintr-un ban de argint.

Cuvintele care se spun în cadrul ritualului de Mătcălău au ajuns la o variantă mult simplificată în timp, comparativ cu cea tradițională:

 „Mătcălău! Mătcălău!

Roagă-te lui Dumnezeu

 Să ne ferească de rău,

 Că și noi cât vom trăi

În tot anul te-om cinsti,

 Te-om cinsti cu chiți de flori

 L-aste mândre sărbători

Te-om cinsti și pomeni,

 Că mătcuțe ne-om numi

 Până-n lume vom trăi!“.

Iar varianta diluată: „Văruică cu văruică/ Ciza cu ciza/ Ortac cu ortac/ Mătcălău cu mătcălău“. Acest obicei se mai păstrează în unele zone, mai ales de munte.

În mitologia românească,uneori blajinii sunt ființe blonde, dotate cu însușiri excepționale, care au luat parte la geneza acestei lumi ; ei au fost stâlpii de susținere ai cerului și ai pământului.

În unele zone ale țării sărbătoarea era ținută cu sfințenie, deoarece era asociată cu fertilitatea femeilor, a ogoarelor și cu bunăstarea casei, iar cei care se încumetau să nu o celebreze erau urmăriți de ghinion tot anul.

Astăzi, puțini oameni mai cunosc aceste legende, iar sărbătoarea este un doar moment de aducere aminte a celor trecuți în lumea de Dincolo.

De Paștele Blajinilor nu se pomenesc doar morții cunoscuți pe linia ascendentă a unei familii, ci întregul neam al strămoșilor comuni: Uitații, Neștiuții, Albii.

Blajinii, cărora li se mai spune şi Rohmani, Urici, Oameni Roşii sau Albii sunt fiinţe mitice, reprezentări ale oamenilor primordiali sau ale strămoşilor. În legătură cu Rohmanii, trebuie să spunem că a fost cea mai puternică şi cea mai războinică din populaţiile pelasce.

Consideraţi, ulterior (așa se crează noi legende care apoi le dizolvă în uitare pe cele inițiale, sau le „aranjează” ca păgânisme, sataniste), urmaşii lui Set (al treilea fiu al lui Adam şi al Evei), Blajinii trăiesc la hotarul dintre lumea văzută şi lumea nevăzută sau chiar sub pământ, pe Tărâmul Celălalt, dincolo de Apa Sâmbetei, râu imaginar, care izvorăşte de sub rădăcinile Bradului Lumii, înconjoară Pământul de trei, şapte sau nouă ori şi se varsă în lumea cealaltă prin Sorbul Pământului; acesta mărgineşte lumea văzută de lumea nevăzută.

Recunoaştem cu uşurinţă relicve din miturile aşa-zis păgâne – Tărâmul Celălalt – întâlnit în cele mai vechi creaţii umane, şi anume în basme, Apa Sâmbetei; păstrarea prin memoria ancestrală colectivă a unui adevăr transmis din generaţie în generaţie a exisenţei unor oameni din timpuri imemoriale, care trăiesc veşnic; găsim aici tema basmelor ce vorbesc despre tinereţe fără bărâneţe şi viaţă fără de moarte.

Aceşti blajini sunt legate de locuri ce indică zona Istrului şi a Pontului Euxin. Se vorbeşte de Ostroavele Albe ca habitaturi ale acestora. Aceste Ostroave Albe sau Insule Albe sunt consemnate de autorii antici ca spaţiile de origine ale hiperboreilor, identificaţi, tot de ei, cu pelasgii.

Prin Insula Albă sau, Ostroavele Albe ale blajinilor se înţelege ţinutul strămoşilor îndepărtaţi, numiți  și avii sau albi*.

Lumea subterană a celuilalt tărâm este evocată adeseori de tradiţiile populare şi de poveştile româneşti. Mitologia română arată că sub pământul nostru se mai află o lume. Acolo sunt tărâmurile celelalte, unde nu au ajuns decât eroii populari, precum Făt-Frumos, ce ajunge în Ţara tinereţii fără bătrâneţe si a vieţii fără de moarte. Pe tărâmurile acelea, numite şi Ostroavele Blajinilor sau Ostroavele Albe, locuiesc aceşti oameni sfinţi.

Cele mai multe legende îi prezintă ca pe nişte fiinţe pline de compasiune, devotate lui Dumnezeu, ca pe nişte oameni de demult, cu o credinţă mai curată decât a actualilor pământeni, şi care, la sfârşitul lumii, se vor întoarce pe pământ.

Numele de Rohmani le vine din limba tracă, fiind atestat într-un epitet al Cavalerului Trac, Zeind-Roymenos, cu sensul de "Sfântul Luminos".  Acest nume  vine din graiul strămoșilor noștri.

Legătura dintre pământeni şi Blajini se face, conform tradiţiei, la Paştele Rohmanilor, prin cojile de ouă pe care oamenii, recunoscători pentru rugăciunile şi faptele bune ale Blajinilor, le aruncă în ape curgătoare în Vinerea Mare sau în Sâmbăta Paştilor. Plutind pe ape, ele vor ajunge pe Apa Sâmbetei, în lumea unde locuiesc aceste făpturi minunate, vestindu-i astfel că a sosit timpul să serbeze Paştele. 

Până în Tărâmul Celălalt cojile de ouă ajung într-o săptămână, după care, printr-un miracol, ele redevin ouă întregi, cu care se hrănesc Blajinii, despre care se spune că mănâncă foarte puţin, un ou ajungând pentru 12 dintre ei. Datina cere ca aceste coji de ouă roşii să fie aruncate în ape curgătoare numai de fete neajunse la pubertate sau de femei bătrâne.

                                                                       

Femeile din Bucovina au obiceiul de a păstra în fiecare an cojile de la ouăle folosite, albe sau roşii, şi după ce au copt pasca, în sâmbăta Paştilor le aruncă într-o apă curgătoare. Plutind pe ape, cojile de ouă ajung în ţara de la graniţa raiului şi se transformă în ouă întregi, din care mănâncă blajinii, fiind vestiţi astfel că a sosit timpul să serbeze Paştile.

După ospăţ, Blajinii se căsătoresc cu femeile lor, rămânând împreună cu ele între 6 şi 30 de zile, pentru că în restul anului postesc şi duc o viaţă castă. Femeile lor sunt mult mai credincioase şi mai frumoase decât pământencele; în Bucovina i se mai spune şi în prezent unei fete foarte frumoase că este o Rohmaniţă.

Femeile Blajinilor trăiesc separat de bărbaţi şi se întâlnesc cu ei doar o dată pe an, la Paştele lor, când se pot căsători. Băieţii sunt crescuţi de mame până merg în picioare şi pot să se hrănească, după care trăiesc în izolare, împreună cu bărbaţii. Fetele rămân în grija mamelor.

Ce să nu faci de Paștele Blajinilor

1.Cu toate că este cunoscută și ca sărbătoare a morților, nu se pomenesc doar cei aflați în neființă. în lunea Blajinilor sunt amintiți cei uitați, cei neștiuți și Albii.

Preotul, în unele regiuni, citește pomelnicele în biserică, după oficierea slujbei. Se pot întocmi și pomelnice personalizate: preotul se roagă în tăcere pentru cei aflați pe listă, binecuvântându-i.

2. Credincioșii nu trebuie să uite de copiii nebotezați sau avortați. Aceștia cer iertare în fața lui Dumnezeu pentru păcatele mamelor care recurg la chiuretaj. ( Când nimeni nu te vrea, cartea scrisă de Daniel Meurois-Givaudan, este o lectură utilă). 

3. De Paștele Blajinilor nu ai voie să coci sau să speli haine. Nici să bați covoare nu este acceptat, pentru că zgomotul făcut îi poate speria pe blajinii care se întorc în această zi specială de pe lumea cealaltă pentru a se ruga și a ține post pentru cei vii.

Se spune că spiritele blajinilor intră in biserică la Sfânta Liturghie ( cine a citit cartea lui Marko Pogačnik „Spiritele naturii și ființele elementale” înțelege de ce).

4. Nu uita să împarți ouă roșii celor necăjiți, mai ales dacă sunt copii. Înainte se dădeau și bănuți de argint în anumite zone ale țării.

5. De asemenea, tot de Paștele Blajinilor este bine să faci pomană dacă ai avut un deces recent in familie.

6. Nu ai voie să îi vorbești de rău pe cei care s-au dus dintre noi, chiar dacă nu ai avut bună înțelegere cu aceștia. Se spune ca morții care sunt bârfiți de Paștele Blajinilor pot face necazuri în casele oamenilor. La țară se crede ca blajinii pot da foc grajdurilor sau pot omorî animalele aflate în câmp, însetându-le chiar  dacă beau apă.

Bibliografie:

-Legende populare românesti, Editura Litera International, Chisinãu, 2002.

- Pamfile, Tudor, Povestea lumii de demult dupa credintele poporului roman. Pamantul dupa credintele poporului roman. Sfarsitul lumii dupa credintele poporului roman, Ed. Paidea, Bucuresti, 1983.

- Pop, Mihai si Ruxãndoiu, Pavel – Folclor literar românesc, EDP, Bucuresti, 1990

- Vlădutescu, Gheorghe – Filosofia legendelor cosmogonice românesti, Ed. Paidea, Bucuresti, 1998.

- Vulcãnescu, Romulus – Mitologie românã, Editura Academiei, Bucuresti, 1987

- prof. dr. Adrian Botez- BLAJINII/ROHMANII/URICII ŞI „MEMENTO MORI”/”ODIN ŞI POETUL” - sau:  OARE AR FI PUTUT SĂ MOARĂ ZALMOXIS?

- Adrian Bucurescu, art. Paştele Blajinilor, 23 aprilie 2009.

_Prof. Maria Ciornei -  Dacia Magazin, iunie 2010

Note:

In cartea "Mitologia romana" Romulus Vulcanescu in capitolul "Pământul mumă" vorbește despre lumea albă (în care trăiesc oameni), din care fac parte și Ostroavele albe.

"Acesti urici locuiau la marginea lumii intr-un Ostrov alb sau in mai multe Ostroave albe din albia Apei Sambetei. Ostroavele rohmanilor sau blajinilor s-au ridicat din Apa Sambetei in conditiile cosmogonice ale ridicarii pamantului din apele primordiale. Ceea ce inseamna ca in conceptia mitica ostroavele simbolizeaza pamanturi neintinate, iesite in stare pura din Apa Sambetei, care la randul ei este o apa sacra, numai ca gradul ei de sacralitate tine de impuritatea ei progresiva in directia Iad.

Dupa o legenda straveche, Apa Sambetei izvoraste dintre radacinile bradului cosmic si inconjoara pamantul de 7 sau 9 ori si se varsa in Iad. 

La izvoarele ei este pura si sus pe pamant e un panaceu universal. Pe masura ce inconjoara pamantul, gradul ei de puritate scade, iar cand intra in Iad clocoteste in flacari.

De Pastele blajinilor, in unele sate, pe malurile apelor curgatoare se puneau in blide de lemn coji de oua, faramituri de cozonac si lumanarele carora li se dadea drumul pe apa, ca sa ajunga pe Apa Sambetei in Ostroavele Albe la rohmani sau blajini, ca sa serbeze si ei Pastele.

 .....Uricii albi tineau multe posturi albe si se imbracau in alb, semn al puritatii lor sufletesti.

 ....La romani doliul alb pentru batrani (codalbi) s-a mentinut pana in vremea noastra in unele sate din Baragan si Carpatii estici."

*Ca personaje mitice, URICII îndeplinesc 3 funcţii mitice, aproape unanim acceptate de cercetători:

1-de participanți indirecți la cosmogonie, şi anume la întărirea cerului cu stâlpi de piatră scumpă furnizaţi de ei şi cu stâlpi tot din piatră scumpă, pentru susţinerea pământului pe apele cosmice.   Stâlpii cereşti i-au aşezat la marginea cerului, unde Apa Sâmbetei înconjoară pământul de 3 ori, ca un şarpe încolăcit, iar stâlpii pământului i-au fixat pe 4 peşti mari, care înoată lin în apele cosmice.

2-Uricii au grijă de întreținerea acestor două perechi de stâlpi „până la coada veacului” şi sunt consideraţi participanţi continui la soteriologia mitică, la salvarea specie umane, prin posture şi rugăciuni. Sunt consideraţi uneori semi-divinităţi, alteori homines religiosi.

3-Uricii ajută sufletele în marea trecere, de pe lumea asta pe lumea cealaltă, zădărnicind toate piedicile puse în calea lor de Vămile Văzduhului şi Apa Sâmbetei (Apa Morţilor).

 Blajinii ajută constant pe oameni să fie buni şi drepţi, combătând escatologia lumii sau dispariţia lumii, provocată de răutatea, devenită între timp tot mai activă, a Nefărtatului pe pământ. Luptă împotriva marilor distrugeri, a cataclismelor universale, <<cutremure, diluvii, scufundarea lumii în apele cosmice, căderea cerului şi a astrelor pe pământ, întunecarea soarelui şi a lunii, incendiul cosmic sau îngheţarea lumii>>.  (…) Nu vor să încheie antropogonia cu ei, chiar dacă după ei ar veni <<o nouă primăvară cosmică>>” – Romulus Vulcănescu, Mitologie română, cap. III-Antropogonia, subcap. 5-Uricii, Ed. Academiei Române, Buc., 1987, pp. 260-264 .

-„ Dacia a fost centrul suprem al unei tradiţii mult mai puternice şi mai pure decât tradiţia celtică.(…) Astfel , când în sec XIII-XIV când au fost întemeiate principatele  Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei, a căror reunire avea să formeze  România modernă, Dacia era neatinsă de istorie, ea se găsea în sensul cel mai riguros şi literal al cuvântului ,în aceeaşi stare ca pe vremea în care domnea peste ea Ler Împărat”! „Apa trece , pietrele rămân” - spune tradiţia românescă şi  acei ţărani de prin crângurile şi cătunele munţilor, puţini şi bătrâni care mai ştiu  legendele  şi tradiţiile legate de Centrul Lumii, de Regele Lumii şi de Marea Maică Dochia  - se încăpăţânează  cu îndârjire să păstreze intactă Întelepciunea Sfântului Graal şi inviolabilitatea  misteriosului Avalon, locul unde se ascunde acesta” – Vasile Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed. Rozmarin, Buc., 1994. .

-“In mitofolclorul romanesc, Blajinii se numara printre cele mai curate fiinte, ducand o viata casta, aproape monahala. Sunt un soi de ingeri, luand parte la facerea lumii, si sustinand stalpii de sprijin ai Pamantului. Li se mai spune si Rohmani, Rogmani, Urici sau Oameni Rosii. Ei traiesc dincolo de lumea vazuta, pe Celalalt Taram, pe unde se varsa Apa Sambetei, in delta ei, pe Ostroavele Albe.

Se spune ca, dupa Judecata de Apoi, ei vor reveni pe pamant, pe care il vor face ca un colt de Rai. Se mai spune ca Apa Sambetei ocoleste de trei ori pamantul, ca un sarpe facut de trei ori colac. Iar apoi intra in pamant si merge pana in iad si duce acolo sufletele celor rai.

Asa e scris, ca sufletele pacatosilor sa se adune pe fata apelor, iar apele sa le duca spre Apa Sambetei. si de aceea e bine sa faci cruce si sa sufli peste apa din rauri, cand te scalzi, si sa sufli peste apa din donita si sa versi putin din ea, pana nu bei, ca sa fuga si sa se scurga sufletele pacatosilor, care s-au adunat pe fata apei.

Numele de Rohmani vine din limba traca, fiind atestat intr-un epitet al Cavalerului Trac, Zeind-Roymenos, talmacit prin "Domnul Luminii; Sfantul Luminos" (cf. rom. sant "sfant"; rumen; romanita "musetel"; albanezul sundoj "a domina"), intarit de antroponimul, de asemenea trac, Eurymenes, confirmand calitatile sub care se prezinta in mitofolclorul nostru.

.....Se crede ca firimiturile din mancaruri care cad, ca si rachiul sau vinul care se varsa nu sunt pierdute, ci aceia ucisi de hoti, cei impuscati, cei spanzurati, cei inecati, mananca si beau din ele si se infrupta si ei macar cu atat. Deci cu cat mai multe firimituri cad si cu cat mai multe picaturi se varsa, cu atat e mai bine si mai placut lui Dumnezeu” – cf. Adrian Bucurescu, art. Paştele Blajinilor, în România liberă, 23 aprilie 2009.

„Să subliniem şi contribuţia INIŢIATULUI EMINESCU (iniţiat, întru tracism, de părintele modern al tracismului: NICOLAE DENSUŞIANU!), la dezlegarea marelui secret al acestor „semi-divinităţi” (căci aşa le zice şi le şi consideră ROMULUS VULCĂNESCU!)? Iată ce spune Eminescu în poemul postum Memento mori, dar şi în alt poem postum, Odin şi Poetul:

1-MEMENTO MORI:

 Iar în pieptu-acestui munte se arat-o poartă mare ­
Ea înalt este boltită și-ntr-adânc în piatra tare,
Iar de pragu-i sunt unite nalte scări de negre stânci,
Cari duc adânc în valea cea de-acol-abia văzută
Și-n pădurile umbroase cu-adâncimi necunoscute
Și-n câmpii unde mii râuri s-argintesc plane ș-adânci.
……………….
Zeii Daciei acolo locuiau ­ poarta solară
În a oamenilor lume scările de stânci coboară ­
Și în verdea-ntunecime a pădurilor s-adun;
Și pe negre stânci trunchiate stau ca-n tron în verdea lume
Și din cupe beau auroră cu de neguri albe spume,
Pe când mii de fluvii albe nasc în umbră și răsun.

……………………….

Nori ca de bazalt de aspri se zidesc pe-albastra boltă,
Parc-auzi a Mării Negre și a Dunării revoltă
Și a lumii-ncheieture parcă le auzi trăsnind;
Răsculatu-s-a-Universul contra globului din aer?
Stelele-n oștiri se mișcă? Împărații sori se-ncaier?
Moare lumea? Cade Roma? Surpă cerul pe pământ?

Nu. Din fundul Mării Negre, din înalte-adânce hale,
Dintre stânce arcuite în gigantice portale
Oastea zeilor Daciei în lungi șiruri au ieșit ­
Și Zamolx, cu uraganul cel bătrân, prin drum de nouri,
Mișcă caii lui de fulger și-a lui car. Călări pe bouri,
A lui oaste luminoasă îl urma din răsărit.

………………………

Zeii daci ajung la marea, ce deschide-a ei portale,
Se reped pe trepte nalte și cobor în sure hale.
Cu lumina, ei îngroapă a lor trai întunecos;
Dară ea, înfiorată de adânca ei durere,
În imagini de talazuri cânt-a Daciei cădere
Și cu-albastrele ei brațe țărmii-i mângâie duios.

………………………..

………………………………….

2-ODIN ŞI POETUL:

........................

 O, mare, mare înghețată, cum nu sunt
De tine-aproape să mă-nec în tine!
Tu mi-ai deschide-a tale porți albastre,
Ai răcori durerea-mi înfocată
Cu iarna ta eternă. Mi-ai deschide
A tale-albastre hale și mărețe;
Pe scări valuri coborând în ele,
Aș saluta cu aspra mea cântare
Pe zeii vechi și mândri ai Valhalei.
„Bine-ai venit, tânăr cu ochi din ceriuri",

Râzând Odin și ridicându-și cupa
M-ar saluta. ­ Și haina ceea lungă
Și albă creții ar arunca de neauă
Și părul lung mi s-ar îmfla de vânt.
„Un scaun pentru bard" ­ și-n scaunul nalt
De piatră, cu sprijoanele lui nalte,
Eu m-aș simți că-s uriaș.

Și zeii mângâind lungele barbe,
Nălțând privirea-n bolțile antice
Spre a-și aminti dulci suveniri,
M-ar asculta spunându-le de lumea
Cea de pitici, ce virmuiește astăzi
Pe țărâna ce-au locuit-o ei.
„Lasă-i pustiei, cine-ar fi crezut
C-atât de mizerabilă a deveni.
Semința cea din zei născută".
Dar un bătrân ce sta-ntr-un colț de masă
Ridică cupa lui cu mied: ­ „Ascultă,
Nu mi-i ști spune ce mai face țara
Ce Dacia se numea ­ regatul meu?
Mai stă-nrădăcinată-n munți de piatră,
Cu murii de granit, cu turnuri gote,
Cetatea-mi veche Sarmisegetuza?"
„Nicicum, o, Decebal. O văd
Pentru întâia dată acum înălțată
Prin părul tău ca o coroană mândră,
Lucrată-n pietre scumpe ca-n granit."

………………..

...La Eminescu, „Apa Sâmbetei” este Marea Neagră. Pentru că Marea Neagră se instituie, la Eminescu, în Hotarul dintre Lumi – dar şi în TEMELIA MORAL-EXISTENŢIALĂ a UMANITĂŢII.

 POETUL devine un nou „SVETI ZOSIMA”, evocat de Romulus Vulcănescu (atunci când dezvoltă teoria lui G. Ştrempel!) – cu diferenţa că Poetul este, prin însuşi harul său divin (har legat de Logos-ul Demiurgic), un SEMI-INIŢIAT – care, deci, va trebui să suporte, din partea ZEITĂŢILOR ROHMANICE  - INIŢIEREA COMPLETĂ!

Dar Marea Neagră se instituie şi într-un loc de retragere şi de „conservare” a zeităţilor zalmoxiene ( „zeii vechi și mândri ai Valhalei” – Empireul getic şi cel gotic se confundă!), respinse de aşa-zişii „noi oameni”, în frunte cu slujitorii „noii” religii (pentru zalmoxieni, cei care ştiau despre ÎNVIERE, nu era nimic, esenţial, NOU – ci totul intra intra într-o continuitate sacrală, de profunzime!), cea creştină.

De observat că zeii lui Odin-Zalmoxis/Decebal (regele DECEBAL, fiind DEPLIN INIŢIAT ZALMOXIAN, se identifică, sacral, cu ZALMOXIS!) nu oferă doar „servicii psihopompe” – ci-l re-modelează spiritual, pe cel care a ajuns la ei/Poetul (în urma unui gest, disperat şi categoric, de abstragere din lumea prea profund coruptă, moral-spiritual, de la Faţa Pământului  – urmat de adoptarea unei poziţii retrospective, faţă de spiritualitatea terestră!): îl re-învaţă elementul central al Tradiţiei: neofitul-Poet  să-şi re-dobândească FRUMUSEŢEA ARMONICĂ a SPIRITULUI. Căci numai Poetul, exponent al Logos-ului Umano-Divin, poate să intre în rezonanţă cu Antropogonicii Zei „submarini” (de fapt, trecuţi DINCOLO DE MAREA/APA SÂMBETEI! – dincolo de Styx, într-un fel de „limb al aşteptării”: să nu uităm ciudata, dar  plina de adevăr afirmaţie, în esenţa ei,  a lui ROMULUS VULCĂNESCU:

 „Fărtatul îi ţine în rezervă pe URICI ,  ca făpturi blajine, drepte şi cinstite, cu care va putea încheia seria EXPERIMENTELOR ANTROPOGONICE”).” -  prof. dr. Adrian Botez- BLAJINII/ROHMANII/URICII ŞI „MEMENTO MORI”/”ODIN ŞI POETUL” - sau:  OARE AR FI PUTUT SĂ MOARĂ ZALMOXIS?

                                                               🌟🌟🌟

De ce am scris atât de mult, dar sigur, incomplet, despre Blajini

Curentul dacic, zamolxian, din zilele noastre, oricât ar fi, uneori, de new age, a activat la un nivel mult mai mare decât înainte, conștiința despre străbuni.

Organizațiile, grupurile, sistemele bazate pe descoperirea de vechi credințe, duc la crearea unei unde de legătură, între noi și străbuni. Ea devine tot mai puternică, pentru că, genetic este în noi. Ne-am întrupat în acest areal cu un scop, pe care fiecare îl caută. Nu de puține ori, am văzut lacrimi în ochi, când vorbeau despre strămoși. Lacrimi care ard și în suflet.

http://danaela-foculsacru.blogspot.ro/2012/07/traditia-sacra.html

Sărbătoarea Blajinilor este un bun prilej de a fi împreună cu ei. Doriți-vă asta, conștientizați că le puteți mulțumi pentru tot ceea ce au făcut și fac. Așa cum ne gândim cu iubire la cineva drag! Puterea gândului este imensă. Vom descifra, primind înapoi gândul lor care va deveni treptat, GÂNDIREA noastră. Vom ști, fără a înțelege de unde ( atenție la orgoliu) apar „intuițiile” noastre.

 Este o zi specială, numai una pe an! Bucurați-vă de natură, bucurați-vă de lucrurile bune din viață. Bucurați-vă că trăiți! Priviți în inimă și lăsați bucuria să o inunde. Doar trăiți această stare! O zi care vă poate schimba. Cu cât mai mulți fac asta, cu atât mai puternică va fi trăirea fiecăruia. Mentalul neamului va deveni mai puternic și, surprizele vor fi pe măsură.

Cunoașterea inițială a fost fragmentată. Multe neamuri au păstrat câte o parte. Ca omenire am trecut prin multe epoci. Cea materialistă fiind cea mai greoaie. Am devenit mult mai rigizi, chiar dacă am zburat în cosmos. Dependența de „a avea” față de „ a fi” și-a spus cuvântul. Ne-am înpotmolit în materialitatea lumii, făcând biologicul să sufere. Sufletul, a rămas plăpând, undeva în adâncuri.

Nu știu urările adresate de străbuni în acestă zi de sărbătoare, când stăteau și se bucurau împreună cu Oamenii Albi, Luminoși. Cred însă, că nu cuvintele contează, ci starea ființială a fiecăruia. Când te afli în prezența unei persoane deosebite, te simți transformat! 
A fi atenți la starea interioară. Bucuria interioară eliberează de chingile materialismului (dar nu de materialitatea acestei lumi. Faceți diferența intre termeni).

Bucuria, fericirea, că existați!

Fii în Armonie, Adevăr, Echilibru!

Înțelepțește-te!