Translate

Taina Hestiei, calea puterii de la traci la români

      Adevărul este unul singur. Interpretarea adevărului şi limbajele prin care este exprimată o interpretare anume, diferă de la o cultură la alta, de la un nivel de înţelegere la altul, de la o teologie la alta, ba chiar şi de la om la om în interiorul aceleiaşi teologii. În cele ce urmează este vorba în primul rând de adevăr, apoi de interpretarea lui exprimată în limbajul pe care îl ai în faţa ochilor la citit. Cât crezi e important, dar cât simți- devine Adevăr. 

 Prin prisma istoriei religioase a neamului nostru, continuitatea credinţei în Dumnezeu poate fi împărţită în patru etape istorice:

1. Perioada religioasă dinaintea Potopului Universal (ca eveniment geologic petrecut acum circa 12 mii de ani - 10 mii În d Hr),
 2. Perioada religioasă cuprinsă între Potopul Universal şi Potopul Biblic de acum circa 7.000 de ani (5 mii În. d Hr)
3. Perioada religioasă de la Potopul Biblic până la Mântuitor 
4. Perioada religioasă contemporană, sau de sub Puterea Mântuitorului  

      Dacă adevărul este unul singur, şi anume, că pe teritoriul actual al României, prezenţa biologică a primatelor are o "vârstă" discutabilă, cuprinsă între  100 de mii de ani şi un milion de ani - conform diferitelor tehnici de apreciere ale antropologilor, dar cu certitudine înainte de Potopul Universal,  rezultă cu certitudine o continuitate a neamului nostru încă dinainte de Potopul Universal, deci, strămoşii românilor locuiau acest ţinut încă de la apariţia primilor oameni pe planeta albastră numită azi "Pământ". Aceasta este cunoaşterea adevărului şi nu se negociază nimic în legătură cu ea.   Interpretarea cunoaşterii este însă diferită, conform statutului de credinţă al fiecăruia.

     Scrisul (semnul rămas pe substanţă) a lăsat mărturii materiale în perioada dintre Potopul Universal şi cel Biblic. Până la această perioadă se poate accepta doar existenţa limbajului oral (sonor) - despre care nu avem, însă, nicio o mărturie materială.

Şi aici apar diferenţele de interpretări ale cunoaşterii. Ateismul afirmă că limbajul oral a evoluat din limbajul animalier, conform ideii că "organul crează funcţia". Şi acest limbaj oral evoluat din limbajul animalier ar fi limbajul primordial al omului. 

Sub aspect ştiinţific, afirmaţia este doar o ipoteză care nu poate fi demonstrată. Comunicarea se poate realiza şi telepatic. Telepatia şi hipnoza sunt realităţi ale lumii vii, nu numai specifice omului. Şarpele hipnotizează, agresivitatea animalelor şi nu numai aceasta, este comunicată în lumea vie şi prin telepatie (animalul slab "simte" agresivitatea celui puternic prin percepţia sa telepatică, directă şi nu prin codificarea informaţiei, deşi există şi aceasta. Studiile de psihologie animală a dr. Pamfil şi nu numai ale domniei sale au demonstrat acest lucru).

  Prin urmare, nu avem nicio o dovadă certă că limbajul  primordial al omului a fost realizat prin organul "gură" - cu limba şi muşchii aferenţi. Dimpotrivă, dificultăţile adaptării acestui organ "gura" la rostirea nearticulată şi ulterior articulată a limbajului raţional şi conştient este mult mai mare decât comunicarea directă, de tip telepatic.

Informaţiile scrise din toate religiile lumii, afirmă despre existenţa unui limbaj primordial divin, cât şi despre existenţa unei comunicări cu animalele, plantele sau chiar cu stihiile naturii.

Omul contemporan, prin actualul limbaj vorbit-scris, învaţă greu trei sau patru limbi, dar în comunicarea cu lumea biologică, este vorba de mii de soiuri de plante, sute de animale, păsări sau insecte. Cum învăţa să codifice atâtea mii de limbi într-o viaţă? Imposibil!

Acest limbaj primordial divin, prin care înainte de Potopul Universal comunicau toţi strămoşii noştri între ei, cu natura înconjurătoare şi cu ierarhiile sacre ale divinitaţii, a rămas în memoria sufletească a neamului şi se poate redobândi puterea folosirii lui. 

          De ce a fost abandonată folosirea acestui limbaj primordial divin, cum, când şi unde şi de cine a fost păstrat în taină?!

      După apariţia vorbirii şi, mai ales a scrisului, prin codificarea cunoaşterii directe în semne sonore şi scrise (cuvinte), cunoaşterea adevărul nu a mai fost pură ca la începutul comunicării. Cunoaşterea adevărului a fost "învăşmântată" în pâcla informaţională a codificării, limitată şi incompletă ca putere de exprimare a comunicării. Sufletele strămoşilor noştri nu mai comunicau direct, suflet către suflet, "faţă către faţă", ci, indirect, prin codurile convenţionale ale cuvintelor, care, mai simplu spus, erau nume convenţionale date realităţilor cunoscute.

    Aşa a fost întreruptă comunicarea cu natura (plante, animale, păsari, ape şi stihii, etc), iar comunicarea cu divinitatea se realiza tot mai greu, și cu cât evolua limbajul codificat, cu atât era mai dificil.

  Românii atunci când vorbesc din suflet despre strămoşii strămoşilor lor, sunt singurul neam de pe Pământ, care simt în inimă existenţa arhaică a neamului strămoşesc, dar nu-l pot numi. Pe alocuri, sufletul românului prinde "viaţă" năpădit de bucurie când i se spune de către un istoric sau altul, că neamul strămoşesc a fost format din "daci" , sau "geto-daci", sau că se trage din nemurile trace, se bucură, dar pentru sufletul românului acestea sunt doar "CUVINTE" , nu-i spun nimic. "dacii" - un cuvant, "geto-dacii" - alt cuvant, "tracii", alt cuvant, nu înţelege cu sufletul ce înseamnă aceste cuvinte: daci, geţi, cauconi, carpi, traci etc. 

Şi asta pentru că neamul nostru strămoşesc este mai vechi decât cuvintele, decât inventarea codificată a vorbirii. Strămoşii noştrii au existat dinaintea inventării cuvintelor şi de asta nici un cuvânt nu se potriveşte. 

  Identitatea neamului strămoşesc este cunoscută şi recunoscută de sufletul românului de acum, după credinţa în Dumnezeu, după credinţa că Dumnezeu a creat neamul nostru strămoşesc, şi că acest neam este a lui Dumnezeu, neamul lui Dumnezeu în sens de "proprietate a lui Dumnezeu". 

Toate neamurile pământului îşi revedică dreptul de proprietate asupra propriei existenţe. Toate neamurile sunt aşa, în afara de neamul nostru strămoşesc, care se consideră proprietatea lui Dumnezeu, identitate de neam cu care a intrat în creştinism, o identitate pe care o simte şi azi sufletul românului adevărat credincios.

     În cunoaşterea neamului strămoşesc, Creatorul neamului era de necuprins de către cunoaşterea omului, din care cauză, după apariţia cuvintelor, nu a numit, ca în alte religii ale pământului, cu nume Divinitatea Supremă, expresia lingvistică ce a rămas să fie folosită pentru a se face o vorbire despre Creator, este cea de "Nenumit" - în sensul interdicţiei de a se da un nume Divinităţii Supreme, şi "Nenumitul" a rămas ca expresie lingvistică să înlocuiască ceea ce alte neamuri înţelegeau prin cuvântul "Dumnezeu", sau "Zeu", ori alt nume. Interdicţia se simte şi acum în faptul că românul nu-şi poate numi din suflet, neamul strămoşesc. 

 Neamul Nenumitului, ca Proprietate a lui Dumnezeu, este atât de sacru, încât, aidoma Stăpânului Creator, este interzis să-L numeşti. Acesta este Neamul Nostru Strămoşesc. 
                          
Ortogenza tracilor,
            urmaşii cu nume al Neamului Nenumit

Strămoşul nostru din arca strămoşească a fost Credinţa

                Evenimentul  geologic al primului Potop Universal, de acum circa 12 mii de ani,  are semnificaţia lui teologică.  Este vorba de o perioadă de timp istoric, petrecută pe Pământ de către omul adamic, cel alungat din Ceruri. 

Omului creat de Dumnezeu, i s-a dat în stăpânire tot Pământul, dar asta cât a fost în Cer. 
După alungare, nu a mai avut drept de proprietate asupra Pământului, plantelor, animalelor, apelor sau stihiilor, dovedindu-se, prin neascultare şi căderea în păcat, că nu poate fi un bun stăpân.  
Alungat din Cer, nu i s-a luat definitiv dreptul de proprietate, ci, în conformitate cu Dreptul Divin al Puterii, i s-a lăsat şansa să-şi poată redobândi proprietatea prin propria lui Putere.

  În toată perioada de după alungare (timp neistoric) până la Primul Potop Universal, omului i s-a dat posibilitatea să-şi dobândească prin propria-i putere un loc între puterile naturii, dar şi ale altor puteri care îşi revendicau în faţa lui Dumnezeu, dreptul de a stăpâni asupra Pământului,  drept pierdut  de omul adamic, dar rămas cu puterea sufletului.

Momentul evenimentului "Potopul Universal", marchează sfârşitul perioadei de după alungarea adamică, prin recunoaşterea  Puterii omului de a-şi recâştiga drepturile de proprietate pe pământ. 



Apa care a acoperit, prin fenomen climatic provocat de divinitate, tot pământul, este "Pecetea"  de simbol că din acel moment omul şi-a câştigat prin propriile puteri, dreptul de a locui pe Pământ, în Creaţia lui Dumnezeu. Este "Parafa" cu care Creatorul a "semnat" acordul ca omul, creat dar alungat, să fie locuitor al planetei albastre, cu drepturi egale la existenţă cu ale naturii create.

     Religiile altora erau conforme cu formele de putere folosite de aceștia până la Potopul Universal.

   In această perioada, de până la Potopul Universal şi, imediat după acesta, gândul omului era la lumină, se vedea, nu putea fi ascuns, comunicarea fiind directa, necodificată.  Între cele două Potopuri, oamenii cam de peste tot, (exceptând neamul nostru), au căutat o modalitate de a-şi ascunde gândurile faţă de  Dumnezeu. Dar şi faţă de celelate puteri de pe pământ. 

Modalitatea găsită şi înfăptuită, a fost limbajul vorbit, apoi cel scris, prin care cunoaşterea adevărului era codificată în semne. Şi prin asta, putea fi ascuns gândul despre adevăr. Deoarece comunicarea nu mai era direct a sufletului ci a mintii şi voinţei de comunicare  în sensul dorit de cel care comunica. Sensul comunicarii putea să fie despre adevăr dar să aibă si un alt sens, cel dorit să fie transmis de cel care comunica (verbal şi ulterior în scris).
Până la Potopul Biblic, Neamul Nostru Strămoşesc a rămas în comunicarea divină, stabilind mereu prin religia de jertfă, echilibrul dintre puterile ce se manifestau în acest spatiu.

  Potopul Biblic, care a cuprins doar o parte a Pământului, a fost semnul divinităţii că îşi iubeşte Creaţia, Natura făurită de Creator şi va pedepsi irevocabil omul care prin liberul său arbitru, va produce "suferinţă" Creaţiei vii. Şi asta deoarece omul prin puterile sale începuse să nu mai ţină cont de viaţa de pe planetă:  începuse domesticirea animalelor - dar nu în conlucrare cu acestea ci prin forţă, stihiile naturii erau întoarse una către cealaltă prin amăgirile omului, a apărut manifestarea sclaviei, prin care unui suflet de om i se înlănţuiau puterile sufleteşti pentru a nu mai avea nici un drept divin şi multe altele.

Doar Neamul Nenumitului, trece ca Neam dincolo de Potopul Biblic, iar din familiile acestui Neam Nenumit, vor "izvorî" după Potopul Biblic neamurile care vor purta în istorie numele de "neamurile trace". 

Toate neamurile trace sunt familii ale aceluiaşi neam, al Neamului Nostru Strămoşesc, Nenumit  la originea sa datorită sacralităţii lui.  

         Trecerea la limbajul codificat, după cum am spus deja, a avut drept scop principal, ascunderea gândurilor faţă de Dumnezeu, dar repede "iniţiatorii" - primii iniţiaţi în actualul sens de cunoaştere al acestei expresii - au sesizat efectul pragmatic care putea fi folosit. Jocul şi curiozitatea au determinat oamenii din jurul iniţiaţilor să ceară învăţarea acestui limbaj codificat (la început numai vorbire fără scris).  E ispita bucuriei cu care în clasele primare copiii vor să cifreze alfabetul : a este 1 , b este 2, sau alt sistem de codare. Acest joc de copiii este o amintire din perioada în care iniţiaţii i-au învăţat pe oameni să vorbească prin semne sonore, nu direct. 

Iniţiaţii au sesizat că folosirea vorbirii (a codurilor sonore) îngreunează cunoaşterea directă şi o deplasează către modificarea înţelegerii , de la înţelegerea realităţii şi adevărului înspre realităţi inexistente, dar despre care realităţi se credea că sunt reale (fenomenul este cunoscut în iluzia optică) .

 Prin vorbire se putea realiza crearea unei iluzii formată din realitate şi iluzie, şi această combinaţie să fie asimilată în totalitate ca şi realitate.

 Faţă de aceste false realităţi (jumătate reale - jumătate iluzii) au fost formulate aşa zisele adevăruri care să acopere cunoaşterea acestor, chipurile, noi realităţi. Şi dacă la început iniţiaţii,  fie că se amuzau, fie că cercetau serios acest fenomen creat de ei prin inventarea limbajului vorbit, aspectul pragmatic s-a evidenţiat aproape singur: "omul de rând" putea să fie condus (manipulat) de iniţiaţi în scopurile şi dorinţele lor, iar cel controlat să creadă că merge pe drumul realităţii şi adevărului.

 Subordonarea omului de către om, nu prin forţă şi drept, ci prin iluzii, a fost mult mai eficientă decît subordarea prin putere (dreptul puterii şi puterea dreptului) La această subordonare, subordonatul participa voluntar şi din tot sufletul, pentru că ajungea să creadă într-o iluzie.

   Pe această "strategie" de manipulare a apărut oportunitatea ca puţini, dar iniţiaţi, să-i poată controla pe cei mulţi în afara dreptului divin (care recunoştea dreptul puterii şi puterea dreptului pe plan terestru). Strategia a condus la apariţia primelor state şi sacerdoţii, formate din elitele iniţiaţilor.

   Desigur, nu în toate părţile s-a aplicat această schemă simplu explicată acum, dar prin folosirea acesteia, unele state şi sacerdoţii s-au întărit, au dobândit tot mai mare putere terestră, silind astfel celelalte state să se apare adoptand aceleaşi metode, pentru a contrabalansa noua putere terestră.

Pot numi  această perioadă apărută imediat după Potopul Biblic şi care a durat circa 1, 5 mii de ani: Primul Război Mondial Rece. Un  război de intimidare şi ameninţare între state şi sacerdoţii folosindu-se ca armă de şantaj, noua armă: vorbirea şi efectele ei asupra celor de rând. Sub acest val "civilizator" a căzut  şi ultimul bastion al limbajului primordial pur, direct, cel păstrat de neamurile trace.

Acum circa 5 mii de ani, numai iniţiaţii mai păstrau taina limbajului primordial. În zona tracică, "transformarea" s-a realizat un pic deosebit - am sa arăt cum şi cu ce efecte - dar tot pe acelaşi "val civilizator", pentru că izolarea nu era posibilă (Chinezii, alte neamuri asemănatoare tracilor, au rezistat  o vreme "Valului", s-au înconjurat cu un ,,zid de piatră” pentru a se proteja de limbajul vorbit, dar au cedat şi ei, reuşind totuşi să inventeze o vorbire mult deosebită faţă de alţii, o vorbire mai aproape de realitate şi adevăr, adică cu mai puţine posibilităţi de a crea iluzii semantice. De fapt, cea mai valoroasă şcoală bazată pe cuvinte este şi acum în China).

      Următorul pas a fost crucial pentru destinul omului pe planeta Pământ. Preoţimea sacerdotală a creat o teribilă "armă" de răzvratire împotriva lui Dumnezeu şi a pedepsirii omului prin alungarea din Rai. Prototipul a fost realizat prin construirea Turnului Babel.

     În fapt de cunoaştere magică a realităţii de pe Tera, clerul babilionian prin puterea reunită a sufletelor, construieşte în materialitatea turnului-templu, o legătură între Cer şi Pământ. Aşa începe era civilizaţiei, a ziguratelor din Sumer, a piramidelor din Egipt, a platelor cu temple minoice din Creta, şi aproape peste tot în lume, cam pe acelaşi palier de timp, acum circa  4-4,5 mii de ani.

 Planul universal la care au aderat cam toate sacerdoţiile lumii, se baza pe provocarea unui nou Potop de către Dumnezeu: Să-l "înfuriem" atât de tare pe Creator, încât să mai provoace un Potop pe Pământ" - era "secretul" tuturor iniţiaţilor din Uniunea Mondială a Sacerdoţiilor care fac legătura între Cer şi Pământ.

     Unul din secretele Creaţiei fusese "descoperit" : apa primordială. "Dumnezeu a despărţit apele de ape. Cele de deasupra au fost cerurile". Apa ca element terestru, sub puterea unei legături magice, poate face trecerea între planul terestru şi cel al Adâncului (sau al apelor primordiale rămase sub Ceruri).  Puterea Adâncului era deja folosită prin ritualuri magice  asupra apelor fântânilor, lacurilor sau a râurilor. "Tehnica" era un fel de Turn Babel inversat, direcţionat în jos, spre Adâncul Creaţiei.

    Construirea Turnului Babel nu era altceva decât o Fântână Magică inversată. Legătura magică dintre Cer şi Pământ se realizase, dar trebuia asigurat şi "transportul" . Iar apa stârnită de puterea divină, are această "propritate, de a "transporta". In situaţia unui nou Potop, iniţiaţii nu aveau altceva de făcut, decât să lase apele potopului să treacă prin anumite porţi ale templelor (porţile altarului de acum), şi pe valurile acestor ape ar fi fost duşi către Ceruri, înapoi în Rai.



Istoria vorbeşte de un singur Turn Babel, dar acesta a fost doar prototipul şi primul sacerdoţiu care a făcut legătura dintre Cer şi Pământ în baza planului de stârnire din partea divinitaţii a unui nou Potop, divinitatea fiind singura putere de atunci care putea face acest lucru. 
Încălzirea globală artificială de acum, este parte a proiectului babilionian, mai trebuie ocultată doar apa rezultată din dezgeţarea oceanului îngheţat şi proiectul devine realizabil. Dar asta este deja o altă poveste. (între timp au mai fost descoperite şi alte oportunităţi de putere ce se pot dobândi într-un sacerdoţiu ocultat într-o construcţie materială: templu, mânăstire sau biserică făcută din lemn, piatră etc.

  Neamurile trace au rezistat acestui val "civilizator" mai bine de două mii de ani, sacerdoţiile lor fiind în natură: în peşteri, păduri sau malurile apelor. Credinţa nu le dădea voie să facă din Religie un chip cioplit în substanţa modelată artificial (de mâna omului).

Reformatorul Profet Orfeu va aduce schimbarea în sacerdoţiile trace, dar religia neamului va rămăne pe mai departe fidelă sacerdoţiului din Natură, acceptand însă şi celălalt sacerdoţiu, al preoţimii lui Orfeu, care modifică doar dogma sacerdotală nu şi esenţa religiei neamului. 

Atunci când ţi se ascunde puterea pe care o ai, nu poţi nici să o foloseşti pentru că nu ştii de ea.

De o excepţională valoare semantică, singura lucrare teologică a lui Eminescu, formulată în limbajul basmului popular: „Finul lui Dumnezeu"
  Considerând că limbajul filosofic nu are suficientă capacitate de expresie pentru a-şi semantiza mesajul credinţei sale dyonisiace, traducătorul gramaticii sanscrite în limba română, a ocolit până şi puterea subtilă  cu care mânuia cuvântul poetic, pentru a-şi asuma gândirea teologică în limbajul  neamului din care se născuse, pentru a se reîntoarce prin basm la puterea duhovnicească, dobândind astfel, alături de meritoria titulatură regală - Majestatea Sa, Poetul Neamului Românesc -, şi demnitatea de Mare Preot Dyonisiac a Neamului, botezându-ne astfel cu lumina focului limbii române şi în Numele lui Dyonisos.  
 Teologul Eminescu, primul zalmoxian după Hristos, băsmuieşte viaţa şi iniţierea lui Zalmoxis, provenit din popor cu părinţi din oameni săraci : "Era odat-un om ș-avea doi feciori. Acu femeea era 'ngreunată ș-o făcut un băiet, da el era sărac, n-avea cine i-l boteza". Aici teologul dezvăluie şi demitizează conceptul de obligativitate a originii demnităţii, conform căreia, "din nobil te naşti - recunoscut ca nobil pentru o demnitate eşti", demonstrând  că în Puterea Neamului stă moştenirea demnităţilor regale, preoţeşti etc. dar că o demnitate nu se obţine în orice condiţii, deci, nu este suficientă numai naşterea biologică pentru a avea acces la  ascunsa moştenire a Neamului, este necesară şi ritualizarea sacră : "Iaca pe-acolo era D-zeu și sf. Petrea. Și D-zeu i l-o botezat ș-o rămas băietul năzdrăvan". Înzestrarea biologică primită prin naştere, afirmă teologia eminesciană, nu este suficientă; şi nu puterea minţii şi instruirea prin cărţi şi cuvinte îţi vor deschide porţile către accesul la Moştenirea Neamului, ritualul sacru fiind singura cheie. Și vă rog să îl credeți pe Eminul sufletului nostru ca să nu mai fim pribegi pe aiurea dar și în propria țarină.

Abia după acest ritual poate începe parcurgerea drumului iniţierii. Eminescu nu aduce toată viaţa terestră a lui Zalmoxis în atenţia noastră, oprindu-se la momentul de după etapa pithagoreană, când, în drumul său spre demnitatea de Mare Preot dyonisiac şi rege al statului, ajunge la templul Zeiţei Hestia, unde, conform documentelor istorice certe, Zalmoxis primeşte Legile.

  Câteva lămuriri pentru clarificarea acelei perioade istorice. Ne aflăm după momentele reformelor religioase, debutate în Egipt cu revolta de la Amarna, şi, mai ales reuşita reformei lui Moise, în toată lumea manifestându-se tendinţa sacerdotală de a aduna religia într-o sinteză monoteistă.

Nici sacerdoţiile dyonisiace nu au ocolit tendinţa, orfeismul dyonisiac elaborand prin marii săi iniţiaţi, structuri dogmatice prin care să fie adunate într-un tot unitar, diluarea religioasă exprimată printr-o tot mai diversă şi mai colorată religiozitate politeistă a antichităţii târzii.

Unul dintre aceşti mari iniţiaţi dyonisiaci, a fost şi Pithagora din Samos, care prin dogma "Decadei Sfinte", alta decât Decada Sefirotică a Cabalei - reuşea să imprime dogmatismului monotoiest, dinamismul în mişcare al religiilor politeiste, prin Monadă şi Doime.

     La acest iniţiat (pe atunci în vârstă de circa 50 de ani) a venit tânărul de 17 ani, Zalmoxis, să dobândească cunoaşterea profundă a monoteismului. După iniţierea pithagoreană, Zalmoxis avea să treacă prin aceleaşi mari frământări interioare prin care au trecut şi apostolii după moartea Mântuitorului jumătate de veac mai târziu şi se cunosc cu certe date istorice, disputele teologice duse dinainte şi după primele sinoade ecumenice, asupra naturii Dumnezeului Tată, a Dumnezeului Sfântul Duh şi a Dumnzeului Fiu şi a ierarhiei lor. Trinitatea egipteană semită şi tracă, nu putea fi depăşită teologic prin dogmatism monoteist.

     Această stare teologică o prezintă Eminescu prin băsmuirea momentului când Zalmozis ajunge la Hestia. Zeiţa tracă a înţelepciunii fusese deja confiscată de sacerdoţiile heleniste, şi rebotezată Athena, dar neamurile trace au păstrat Puterea Fecioarei Zeiţă a Înţelepciunii în diferite forme sacerdotale, iar la vremea lui Zalmozis, sacerdoţiul Hestiei, prin Marea Preoteasă ce-i purta numele, dobândise  putere de Oracol, atribuţiile fiindu-i recunoscute nu numai de traci ci şi de întreaga lume helenistă a timpului. 




  Aici se cuvine să facem sublinierea că deşi faptul istoric este adevărul cert, interpretarea lui a fost pripită, înţelegîndu-se prin textul "Zalmoxis a primit Legile" ca fiind dictate de Hestia prin preoteasa sa, la fel cum lui Moise i-au fost dictate legile, sau lui Mahomed Coranul. Legile care urmau să fie aplicate în statul lui Zalmoxis, fuseseră bine aşezate în "laboratoarele" sacerdoţiilor diyonisiene autohtone. La Hestia, Zalmolxis primind dreptul sacru de a aplica aceste legi şi a le transmite ca moştenire, urmaşilor. Fiind vorba de întemeierea unui stat, el putea să fie recunoscut de celelalte state, numai dacă Divinitatea recunoştea autoritatea acelui stat pe pământ. Acesta este sensul exprimării din textul istoric.

   Eminescu dezvăluie, însă, secretul Hestiei, taină ce ţine numai de sufletul lui Zalmoxis şi de frământarea lui religioasă interioară vizând atitudinea pe care trebuia s-a o adopte faţă de monoteismul Decadei Sfinte şi tradiţia din religia neamurilor trace, Triada Tracă, şi aşa ajustată dogmatic prin orfism cu circa 700 de ani înaintea lui Zalmoxis. O triadă tracă complet deosebită fără de triada egipteană sau semită.

   Geniul harului teologic eminiscean a intuit miraculos ce s-a petrecut la Oracolul Hestiei între Zeiţă şi Zalmoxis. Este aproape axiomatică observaţia că pajura din poveste este un simbol heraldic de instituţie (des folosită în antichitate dar şi în evul mediu, la instituţiile regale, preoţeşti, din armată etc) în poveste având dublă semnificaţie: simbol de instituţie (Oraculul este o instituţie), şi, profetic, pajura fiind şi heraldica primului domnitor român, Basarab I, heraldică ce se va transmite şi Ţărilor Române. Şi nu întâmplător Eminescu îşi începe povestea cu vizita la soacră (nu a fost căsătorit) unde a găsit sacul cu poveşti. Soacra - Făptura Făptuitoare a Neamului) fiind mama miresei prototipale, păstrătoarea moştenirii prin sacul de poveşti a înţelepciunii Hestiei.
    
     Cei 24 de pui ai pajurei, mâncaţi de balaurul cu două capete din fântână, fixează reperul timpului istoric babilonian (cu măsurarea zilei - rotaţie a pământului - împărţită în 12 ore, de unde se va internaţionaliza actuala zi terestră formată din noapte şi zi, fiecare cu 12 ore la solstiţii, când începe creşterea, respectiv, descreşterea energiei pe Terra). Balaurul cu două capete care a înghiţit curgerea timpul (cei 24 de pui) semnifică cele două triade (cea egipteană şi cea semită), cu dubla lor natură de muritor şi nemuritor, moartea şi învierea zeului.

Cei doi pui rămaşi în viaţă, marchează trinitatea tracă, cu apariţia lui Dyonisos - ca act divin creator de echilibrare a credinţelor pe Terra  şi dubla natură de om muritor şi Dumnezeu, a lui Dyonisos.

Prezentarea se face prin dogma pithagoreană asimilată de Zalmoxis. Tatăl Vânt /Monada sacră) şi Pajura - Muma Vânturilor (Doimea), au copiii - cele Patru Vânturi înfrăţite în Cruce, după cum precizează teologul Eminescu. Dyonisos, a treia realitate după Tatăl Vânt şi Muma sa, Trinitatea Tracă, este vântul de răsărit şi are bine cunoscuta înfăţişare de "Statu palmă barbă cot, călare pe un iepure şchiop" - clar Dyonisos.

      În numerologia sacră a lui Pithagora, Decada Sfântă este formată din adunarea primelor patru numere (1+2+3+4 egal 10), iar numerele sunt născute din Monadă şi Doime, nr 1, fiind a treia realitate sacră după Monadă şi Doime.  (nu prea pricep unii filosofii de azi din dogma pithagoreană, că nr 1, pithagorean nu este Monada pithagoreană, ci primul număr născut).

   În acest context Muma Vânturilor, după ce pleacă în răsărit (direcţia arată dyonisianismul prin vântul de răsărit, fiul ei), îl renaşte pe Zalmozis în cunoaştere : „ Da ea-l ia și-l înghite și când l-o făcut înapoi așa s-a făcut el de frumos, de s-o luminat locul unde era el", (formidabilă descriere a cunoaşterii), şi prin această cunoaştere, Zalmozis va înţelege de ce în conflictul teologic dintre Treime şi monoteism, nu poate câştiga nimeni: "Ș-o luptat ei trei zile și trei nopți și nu-l putea dovedi și nu se da nici smăul, nici finul lui D-zeu.El a aprins perii cei doi ș-o venit vântul de la răsărit și de la amiazi și când ș-o pus buzele'n trei drept în jumătate a despicat smăul când a suflat. O jumătate a murit că era c-un cap, da o jumătate nu, că era cu două—că era cu trei de toate."   Asta a fost şi marea dilemă a apostolilor, de nerezolvat la începtul creştinismului, a dublei naturi a Mântuitorului, de om şi Dumnezeu.

     Lămurit de zeiţă, Zalmozis îşi va continua drumul către înfiinţarea statului pe care să-l lase moştenire neamului, dar şi a "soluţiei" dyonisiace pentru monoteism, trinitatea pe care aportul teolgic al dyonisianismului l-a introdus mult mai târziu în sacerdoţiile creştine aşa cum le ştim azi. Desigur, despre teologia dyonisiacă a lui Eminescu se pot scrie de acum, biblioteci întregi.


    
       Perioada pe palier de timp istoric vizează manifestarea de putere a sacerdoţiilor care, după cum am arătat  în prima parte, au început să se folosească de puterile Adâncului, creînd un mare dezechilibru între credinţele pământenilor. Domnezeu (Nenumitul) nu putea să-şi lase Neamul ce alesese să fie proprietatea SA, fără sprijin, dar era necesară intervenţia Divină şi pentru echilibarea credinţelor pe Pământ. 

Pentru a răspunde cu aceleaşi "arme" şi a arăta că El, Creatorul a despărţit apele de ape, Nenumitul (în perioada despre care se vorbeşte canonic că Dumnezeu umbla pe Pământ, printre oameni), a ieşit din Adâncul Pământului pentru neamurile trace, ca om muritor cu nume -Dyonisos. 

Despre perioada terestră a lui Dyonisos şi preumblarea lui prin lume, o să vorbesc acum foarte puţin. Dar este cert, că numele Dyonisos ascunde Creatorul, care poate veni din văzduh dar şi de sub pământ, pentru că toată creaţia este a SA; în teologie nu se poate face diferenţierea - ca în cercetarea formelor de manifestare arhaică a culturii -  cu "astral" şi "cathonic" , deoarece şi stelele şi planetele stau sub aceiaşi putere a Adâncului, a apelor de dedesupt, apele de deasupra, Cerurile, nefăcând parte din materie.

      Pe meleagurile trace, Tatăl Ceresc, ieşit ca om muritor din adâncul pământului, a ales un grup de femei pentru a le împărtăşi Misterele Dyonisiace. 

Din trupul său a crescut o viţă de vie sacră, săvârşindu-se astfel Miracolul dyonisiac, prin care puterea Adâncului s-a ridicat la suprafaţă. Din strugurii acestei viţe, a fost făcut vinul de împărtaşanie, pentru ca puterea Tatălui să treacă în oficiantele care au băut vinul, şi care, aidoma apostolilor, au fost primele slujitoare preotese, debutând astfel, primul sacerdoţiu dionisiac al fecioarelor, în acest ritual omul Dyonisos săvârşindu-se prin sacrificiu (acceptarea morţii biologice) cu promisiunea că va putea fi reînviat în fiecare an, cu un alt ritual, numit a lui Bakcos, după numele pe care şi l-au luat, mai târziu, preotesele dyonisiace: bacante (cu  semantizarea cuvantului - adâncime).

  După moartea lui Dyonisos - omul, preotesele s-au risipit printre familiile Neamului lui Dumnezeu, pentru a înfiinţa cultul lui Dyonisos, fiecare dintre ele alegând fete - viitoare preotese, dar şi câte un bărbat prin care să fie reînviat anual, Dyonisos. 

Bărbatul ales a devenit marele preot al sacerdoţiului respectiv şi acesta, împreună cu preoteasa primordială (fiecare preoteasă care l-a cunoscut direct pe Dyonisos, era preoteasă primordială), au dăruit, prin ritualuri, puterea lor, familiilor care începeau să adere la cultul lui Dyonisos, formându-se astfel nuclele duhovniceşti ale nemurilor trace. 

Pentru că neamurile trace nu s-au născut din pereche biologică ci din pereche duhovnicească. Primele preotese aveau sa traveseze timpul şi să apară în inconştientul colectiv ca "babele" -  strămoaşele nemurilor trace, iar primii mari preoţi, ca "moşii", fiecare neam trac trâgându-se din aceiaşi pereche strămoşească: un moş şi o babă.

    Spre deosebire de primul ritual, care s-a săvârşit o singură dată, celelate ritualuri, de reînviare a lui Dyonisos, au fost săvârşite sub puterea lui Bakcos, alt nume a lui Dyonisos.

    Al treilea nume a lui Dyonisos, Zagreus, păstrează prima formă de iniţiere de către Dyonisos a fecioarelor alese de el să fie preotese, în perioada când le învăţa despre tainele Adâncului, al subpământeanului cum a fost numit mai târziu, ale înţelepciunii materiei ce îşi trage forţa existenţei din materie.

Cele două forme ritualice au fost lăsate, una sub puterea Zeiţei Sânziana (cum a fost numită mai târziu zeiţa), şi care patrona, alături de Dyonisos, sacerdoţiile lui Bakcos, celaltă formă ritualică a fost lăsată Zeiţei Hestia, care şi ea, alături de Dyonisos, patrona sacerdoţiile dyonisiace ale lui Zagreus, dar toate sacerdoţiile erau ale lui Dyonisos, după numele "Şchiopului", - nu mai arăt acum de ce era şchiop - semnul ales fiind lăsat ca simbol al contactului direct cu divinitatea supremă, omul muritor Dyonisos fiind în contact direct permanent cu divinitatea, cu Nenumitul.

     Aşa au apărut şi au crescut în număr şi putere neamurile trace, cu regii şi reginele trace, cu preoţii şi preotesele dyonisiace, tainele lor fiind împărtăşite cu precauţie şi altor neamuri ale pământului.

Primul stat al neamurilor trace a fost al geților și tot de atunci, pe linie sacerdotală, începe moștenirea lăsată de Zalmoxis urmașilor, de adunare a nemurilor trace, din nou sub un singur stat și neam, pentru a se respecta și taina creșterii și descreșterii energiei in univers: când energia materiei crește / scade puterea nematerială și când energia scade, crește puterea nematerială.
 Neamul Nenumitului a crescut numeric prin apariția nemurilor trace / timp în care energia materiei a fost în creștere și a scăzut puterea nematerială, apoi, după Zalmoxis, prin procesul istoric de formare a popurului român din neamurile trace (fenomenul e complex) descrește energia materiei în om și crește puterea nematerială.

Pentru a atinge punctul culminant al Puterii nemateriale și  cel minimum al energiei matereriei din noi, mai avem de primit în neamul nostru românesc, neamuri trace care au ramas pe dinafară dar își revedică apartenența la acest neam. Sau vor reuși să dezbine și nucleul existent. Cel care ne este vatră acum.



         În vâltoarea istoriei 

                              Primul mare profet al religiei dyonisiace, regele caucon Orfeu, ca răspuns la mişcarea sacerdotală de înfiinţare a monoteismului - cum am arătat deja în prima parte şi ulterior - ars de credinţa mântuirii sufletului după moarte, fără să se îndepărteze prea mult de esenţa religiei dyonisiace cu trinitatea tracă, produce modificări de mare subtilitate în dogmă, dar întâmpină rezistenţă în aplicarea reformistă, motiv pentru care îşi înfiinţează sacerdoţiile în diasporă, influenţân astfel toată spiritualitatea helenistă, care a produs ulterior, miracolul grec, miracol care mai corect ar trebui să poarte numele de "miracolul trac" . Nu fac acum corecturile necesare despre orfeism, prea multe şi prea complexe pentru a fi prezentate dintr-o dată şi schematic. Acum arăt doar puterea pe care a avut-o primul nostru profet.

   În jurul anului 400, deci la începturile creştinismului, se manifestă un conflict deschis între creştina orfică Hypatia, iniţiată a Hestiei, profund filosof neoplatonician şi matematecian de excepţie şi   Chiril, Patriarhul Alexandriei, numit şi Părintele Bisericii. Conflictul este asumat de doua facţiuni creştine, moderaţii lui Orestes (susţinuţi de  Hypatia şi conseravatorii Patriarhului, situaţie în care orfica Hypatia îşi asumă riscul suprem, fiind şi ucisă în acest conflic. Este primul martiraj provocat de creştini împotriva creştinilor, dar prin acest sacrificiu şi credinţa în mântuire, a deschis poarta către influenţa dyonisiacă în puterea de decizie a sinodului, deoarece moartea ei a arătat că nu prin excesele de zel manifestate de patriarh trebuie abordată complexa problemagtică a răspândirii creştinismului în lume, ci prin înţelepciune. Iniţiatul Steiner o consideră pe Hypatia mai creştină decât mulţi creştini (vizat fiind Părintele Bisericii, Chiril)

Tot în sec V În de Hristos, mai este cunoscut regele preot Charnabon și, în sec IV În de Hr, Zenta (senthes). Prima reușită de unire a nemurilor se petrece sub Marele Preot și Rege al Geției și Daciei Deceneu *Deceneu a preluat conducerea statului dac după moartea lui Burebista. Nu sunt încă date certe despre regele mare preot, Conisicus,

    Ultimul pare preot și vice rege este Vezina, pe timpul regelui Decebal, iar după moartea acestuia, Vezina organizează mișcarea de rezistență a sacerdoțiilor lui Dyonisos, mișcare care se duce în subteran, până la pătrunderea sacerdoțiilor dyonisiace în sacerdoțiile creștine.


    Religia însă a rămas se se manifeste la suprafaţă, neamul românesc practicand ritualurile dyonisiace până pe la mijlocul secolului trecut, când ateismul comunist mută 7 milioane de români de la sat la oraș, provocând o imensă rană în neam și religie, rană ce se cere acum tămăduită.

                      (Învățături primite de la MAG)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu