Izvorul Tămăduirii - Săptămâna Luminată

    Maica Domnului, Oranta-Catedrala Sfânta Vinere din Zalău. Pictor, Petre Botezatu

Prima săptămână după Paști este Săptămâna Luminată. Potrivit credinței populare, în acest interval, de la Înviere până la Duminica Tomei și Paștele Blajinilor, Raiul este deschis.

Este indicat să aprindeţi Lumânarea de Botez în Săptămâna Luminată, mai ales de Izvorul Tămăduirii, pentru că are puteri tămăduitoare pentru copii și familiile lor.

Lunea Albă: băieții udau fetele de măritat iar ele îi cinsteau cu băutură și daruri în Ardeal, Banat, Bucovina. Cine moare în Lunea Alba ajunge-n Rai, nejudecat.

Marțea Albă: nu se spală, nu se calcă, nu se face curat. Pasca rămasă și vin se dau de pomană.

Miercurea Albă: bărbații pot munci la camp, însă femeile nu au voie să muncească pentru a nu se îmbolnăvi de picioare. Se mai spune că nu e bine a lucra, altfel e rău de pureci. Acum este ziua când se ţine „nunta şoarecilor”; cine nu ţine această zi, şoarecii îi vor roade grânele, hainele şi bucatele. Ca obicei, este paparuga sau dodoloiul: se merge la pădure după flori şi buciumei (beţe de alun); se aduc acasă nouă buciumei uscaţi.

Ziua de Joi mai este numită „Joia verde”, „Joia rea” sau „Joile Domneşti”, acestea fiind zilele de Joi de după Paşti şi până la Duminica Mare a Rusaliilor. 

Această zi este ţinută mai cu seamă de femei, pentru ca grindina să nu strice holdele, să nu cheme seceta, pentru boli, şi pentru rodul pomilor. Se dă de pomană peşte, se pomenesc morţii, se pune foc sub pomi contra omizilor; în zori se face focul cu cei nouă buciumei pentru a încălzi sufletele morţilor.

 Are loc Slobozitul Păresimilor, slobozitul ritual al apei pentru morţi: o fată sau băiat, după cum e decedatul femeie sau bărbat, cară 44 găleţi cu apă, apoi se pun două lumânări încrucişate, se aprind la toate patru capetele se pun pe o troacă şi se slobozesc în fântână, pentru apa morţilor.

În ziua de Vineri, zisă Fântâniţa sau Vinerea Scumpă, se sărbătoreşte Izvorul Tămăduirii, un praznic ce datează din a doua jumătate a primului mileniu creştin. După Sfânta Liturghie, în toate bisericile se face o sfinţire a apei, zisa „agheasmă mică” (spre deosebire de „agheasma mare” a Bobotezei), după o rânduială adecvată Săptămânii Luminate.

După Vinerea Scumpă se dă dezlegare la ploi. În această zi, sunt curățate și sfințite fântânile. Sărbătoarea este respectată şi pentru că alimentează izvorul ploilor, dar şi roadele, „izvoarele“ de orice fel, ale plantelor şi animalelor.

Vinerea Scumpă este în contrast direct cu Vinerea Neagră sau Vinerea Mare, de dinaintea Paştelui. Legendele spun că Maica Domnului a construit o fântână care avea apă doar în Vinerea Scumpă, căci acea apă era dătătoare de viată.

Sâmbăta Luminată. În această zi nu se îngenunchează, oamenii nu fac mătănii, ci doar se închină. Iisus Hristos nu îi vrea pe oameni în umilinţă, ci să fie drepți, cu suflet curat. 

Este singura sâmbătă în care nu se face parastas, deoarece morţii vor fi pomeniţi luni, după Duminica Tomei, la slujba specială de Paştele Blajinilor – Rohmanilor.

Prima Duminică după Paşti, numită Duminică Tomei sau Paştile Mici sau Druştele – cele care însoțesc mireasa.

Duminica Tomii este dedicată Sfântului Apostol Toma și pomenirii celor morți. Toma a fost singurul apostol care nu a crezut în învierea lui Iisus până nu a văzut cu ochii lui. Spre deosebire de ceilalți el a început să creadă acest lucru numai după ce a atins rănile Mântuitorului.

Denumirea de Săptămâna Luminată, explică teologii, provine de la un obicei practicat în vechime, când Botezul era săvârşit în noaptea de Paşte. Cei botezaţi erau numiţi „luminaţi” şi purtau haine albe în toată săptămâna de după Paşte.

                                                                   ***

Tradiția spune că bolnavii care se spală în cu apă sfințită  în Vinerea Scumpă sunt vindecați de boală.

Conform obiceiurilor populare, femeile nu trebuie să facă nicio treaba casnică. În această zi nu se spală și nu se calcă. De asemenea, se spune că dacă respectăm aceste vineri scumpe, pe întreg parcusul anului, avem sufletul, cugetul, curat mereu.

”. În satul vechi, vinerea erau interzise torsul, cusutul, făcutul pânii, spălatul…, femeile satului spunând : ”cine coase vinerea își coase gura, cine toarce își toarce mațele, cine sparge ouă, face culcuș moroilor în casa lor”. Pentru  interdicții dar și ascunderea Puterii reale care ar fi dezvăluit mari taine, unii cârcotași ai satului și cei care aveau interes de a păstra cunoașterea numai pentru ei, spuneau că: ”Vinerea ar face mult rău oamenilor dacă ar putea”.

Există în mitologia românească, ca și în alte mitologii, „fântâni ale tinereții”, a căror apă. dau celui care o bea tinerețe veșnică. Sau „apa vie și apa moartă” cu care este înviat eroul: Harap Alb din basmul lui Ion Creangă. Ucis, își recapătă viața, cu ajutorul apei vii si apei moarte. 

Apa moartă reface integritatea corporală (lut: pământ și apă), iar readucerea la viață se face cu ajutorul Apei vii. În „Povestea lui Harap-Alb” fata Împăratului Roș „repune capul lui Harap-Alb la loc, îl înconjură de trei ori cu cele trei smicele de măr dulce, toarnă apa moartă să steie sângele și să se prindă pielea, apoi îl stropește cu apa vie, și atunci Harap-Alb îndată învie”.

Obiceiurile de la sate spun că sărbătoarea se ţine pentru mântuirea sufletelor şi că la Izvorul Tămăduirii curge singur untul de lemn, cu care se pot tămădui multe boli.

Puterea Apei acestei zile a continuat prin Maica noastră, cea dătătoare nouă de Veșnicie !!!

               Să fie Izvor de Tămăduire tuturor!

Învierea- sărbătoarea aprinderii Luminii Hristice

Invierea - Pictura părintelui Arsenie Boca

Doar așa poate avea loc Învierea Hristorului din noi. Pictura părintelui explică tot. Cu sufletul știm fiecare dar lăsăm mintea să explice, să caute ipoteze sau să se ia după cei care „știu a explica”. Religiile au existat dintotdeauna și vor mai fi. Toate s-au bazat pe fapte reale, petrecute în vremi imemoriale, care au fost „salvate” prin diverse interpretări și practici, cărora din două în două mii de ani, le mai dăm una.

Sărbătorile noastre sunt legate de ritmurile Naturii și de cele cosmice. Dintotdeauna!

Modul de calcul al datei sărbătorii Paștelui creștin  Data celebrării Paștilor are la bază două fenomene astronomice: echinocțiul de primăvară și mișcarea de rotație a Lunii în jurul Pământului.

Paștile se serbează în duminica imediat următoare primei Luni Pline după Echinocțiul de primăvară. Precedat întotdeauna de Duminica  Floriilor. După 40 zile (șase duminici) de la Paști urmează Înălțarea ( joi, 28 mai, anul acesta). Iar după șapte duminici urmează pogorârea Duhului Sfânt, cincizecimile sau Rusaliile.

Apoi se începe numărarea duminicilor ( anul aceste 7-8 iunie) Rusaliilor până la nașterea Domnului( 25 dec.).

Ritmurile cosmice pe care Natura dintotdeauna le-a avut, ne-au dus la diverse conștientizări, interpretări. Ritmurile noastre umane, pare că a fost nevoie să fie „îndrumate”. Și necesar! Pentru că nu prea facem un efort de a ști, ci doar de a ne informa prin preluarea „învățăturilor”.

Anul acesta este un Paști special. Motivele?! Încă nu le cunoaștem, chiar dacă le „știm”. Motivații sunt, încă prea multe și dureroase.

Credința Sufletului nu depinde de nimic din afara noastră. De două mii de ani ni se spune să ne retragem în „cămăruța Sufletului”, a iubirii și acolo să ne rugăm. Vrem ceva din afară.

Ne pregătim „candelele cu ulei” pentru a fi aprins fitilul care va ilumina întunericul din noi?! Știm ce înseamnă asta?!  Sunt convinsă că vom afla cât de curând.

O sfântă sărbătoare nu poate avea loc fără Sufletul nostru. Participarea poate fi colectivă sau individuală. Avem șansa, acum, de a fi practicanți ai misterului Invierii. 

Priviți pictura ÎNVIERII și Sufletul va ști. Retrage-te în cămăruța Sufletului unde să privești această icoană:

N.B. sigur că m-am folosit, și eu, de metafore pentru a spune celor care știu. 

„Paștele (latină pascha; ebraică פסח, pronunțat pessach pentru Paștele evreiesc,ebraică פסחא, în forma aramaică, pronunțată pascha pentru Paștele sau Paștile creștine; greacă Πάσχα) este o sărbătoare religioasă anuală de primăvară cu semnificații diferite, întâlnită în iudaism și creștinism. Unele obiceiuri de Paști se regăsesc, cu semnificație diferită, în antichitatea anterioară religiilor biblice, atingând astăzi o mare diversitate culturală, în funcție de particularitățile religiei adoptate.

Etimologie

Cuvântul Paști provine în limba română din forma bizantino-latină Pastihae a cuvântului de origine ebraică Pasah („a trecut”), poate moștenit de evrei de la egipteni. Evreii numesc Pesah (Paște) — sărbătoarea libertății sau a azimilor, — sărbătoarea lor anuală în amintirea evenimentelor relatate în Biblie ale trecerii prin Marea Roșie și a eliberării lor din robia Egiptului (Ieșirea XII, 27), care se prăznuiește la 14 Nisan și coincide cu prima lună plină de după echinocțiul de primăvară.

Termenul ebraic de Paști a trecut prin forma lui aramaică - Paskha פסחא (folosită până azi în ebraică pentru a denumi Paștile creștine) în vocabularul creștin pentru că evenimentele istorice care sunt comemorate în sărbătoarea creștină, adică patimile, moartea și Învierea Domnului au coincis cu Paștele evreilor din anul 33. Obiectul sau motivul Paștilor creștine a devenit cu totul altul decât al Paștilor evreilor, care fusese la vremea respectivă celebrat de Isus și apostoli, între vechea sărbătoare iudaică și cea creștină nefiind ulterior, după o parte din teologii creștini, altă legătură decât una de nume și de coincidență cronologică.

O altă interpretare, speculativă, bazată pe limbile greacă și latină, și răspândită în secolele trecute la catolici, a fost aceea de pascha – passione, de la passione – suferință (în greacă πάσχω (páscho – sufăr), πάσχει (páschei – suferă).

Unele limbi germanice numesc această sărbătoare după zeița Eostre:

• germană Ostern (das), germana superioară medievală: ōsteren din vechea germană superioară: ōstarun, ōstarūn (formă la plural)
• engleză Easter, dialect northumbrian: Eostre (În engleza medievală: ester, estre din engleza veche: ēaster, ēastre. Alte denumiri ale Zeiței Mame a fertilității, reînvierii și zorilor: Ostare, Ostara, Ostern, Eostra, Eostre, Eostur, Eastra, Eastur, Austron and Ausos). La greci, zeița era numită Eos iar la romani Aurora.

Ambele denumiri, germană și engleză, provin din rădăcina indo-europeană aus — a străluci

Modul de calcul al datei sărbătorii Paștelui creștin  Data celebrării Paștilor are la bază două fenomene astronomice: echinocțiul de primăvară și mișcarea de rotație a Lunii în jurul Pământului. Astfel, Paștile se serbează în duminica imediat următoare primei Luni pline după echinocțiul de primăvară.

Durata

Paștile creștine au o durată de 40 de zile, cuprinse între sărbătoarea Învierii Domnului (prima duminică de Paști) și sărbătoarea Înălțării Domnului, care se celebrează la 40 de zile de la Înviere, într-o zi de joi. Primele 3 din cele 40 de zile pascale sunt zile de mare sărbătoare.” https://ro.wikipedia.org/wiki/Pa%C8%99ti

Obiceiuri: 

Bătrânii spun că din primul ou ciocnit în ziua de Paști trebuie să mănânce toți membrii familiei, pentru a fi întotdeauna împreună;

Dacă ai ciocnit un ou cu două gălbenușuri în prima zi de Paști, pregătește-te de nuntă. O vorbă veche din bătrâni spune că ai să te însori foarte curând;

În mai multe sate din Moldova, tradiția cere să ne spălăm pe față cu apa dintr-un vas în care au fost puse flori, bani și un ou roșu. Se zice că astfel vom fi rumeni precum oul roșu, bogați și sănătoși. Potrivit aceluiași obicei, cel care se spală ultimul din acest vas ia banii;

Bucovinenii ciocnesc ouăle încondeiate „cap cu cap” în prima zi de Paști. Abia din a doua zi ei le ciocnesc și „dos cu dos”.

În unele sate moldovenești se spune că cel al cărui ou nu se sparge de Paști își va găsi sfârșitul înaintea celuilalt. Pe de altă parte, dacă spargi oul, vei fi voinic tot anul;

O altă tradiție de pe malurile Prutului cere ca oul de Paști să fie mâncat, iar cojile să fie aruncate neapărat pe drum;

În Bucovina, fetele tinere merg la biserică în noaptea de Înviere și spală limba clopotului cu apă neîncepută. Apoi, în zori, fetele se spală pe față cu această apă fiindcă astfel le-ar face mai atrăgătoare pentru flăcăii din sat;

În mai multe zone din Moldova oamenii pun dimineața un ou roșu și unul alb într-un vas cu apă. Apoi se spală cu apa acea se dau pe obraji cu cele două ouă, lăsând apoi câte o monedă în acel vas. Cei care fac astfel vor avea obrajii rumeni și pielea albă precum cele două ouă, tot anul;

La întoarcerea acasă, cel care aduce Lumina Sfântă de la slujba de Înviere trebuie să facă o cruce din fum pe grinda ușii, pentru ca toată gospodăria să fie protejată de rele;

În multe sate din dreapta Prutului, tinerii iau toaca din biserică și o duc în cimitir, unde trebuie să o păzească. Dacă aceasta e furată, trebuie să dea o petrecere în cinstea hoților.

În unele localități de munte din Vrancea, există tradiții numite „vălăritul”, „scrânciobul” sau suratele.

Vălăritul este un obicei din a doua zi de Paşti, când grupuri de flăcăi se organizează şi merg  la fetele bune de măritat, unde aleargă după acestea prin curţi şi prin livezi, până le prind.

 „Vălăritul s-a practicat pe Valea Putnei şi Zăbalei iar în prezent îl găsim mai ales la Năruja şi Nereju. Aici au loc întreceri pe cătune care se rezumă la fixarea unei pietre iar cel mai voinic dintre băieţii buni de însurătoare, care ridică piatra deasupra capului, este numit şeful cetei şi candidează la mâna unei fete de măritat. 

Practic, fiecare cătun din localitate îşi desemnează în urma acestor întreceri câte un voinic, iar în final, din întrecerea celui mai puternic se alege Vălarul. Acest obicei are câteva sute de ani iar unul dintre simbolurile specifice este un steag alb cu flori şi busuioc.

Prin acest obicei, flăcăii îşi fixează ca obiective fetele care trebuie vizitate şi merg pe rând la ele. Aici se salută cu părinţii fetelor, care îi primesc, îi ospătează şi încing un joc cu fata, care nu ezită să se ascundă înainte de a fi jucată.

Dacă părinţii acceptă flăcăul, atunci urmează şi o a doua întâlnire şi fixează nunta în toamnă. Practic, vălăritul e un fel de logodnă”. După ce termină de umblat prin tot satul, se strâng iarăşi la o casă unde s-au adunat şi ouăle cu celelalte daruri strânse şi le împart între ei, mâncând şi petrecând împreună, până după amiază la vremea horii când se duc la joc. 

La rândul său, scrânciobul are loc tot în a doua zi de Paşte şi adună laolaltă toţi locuitorii satului care asistă la datul în leagăn al tinerelor fete. 

Leagănul, numit şi „dulap” sau „scrânciob”, este construit de tinerii feciori pentru fetele pe care le curtează. Acestea îi răsplătesc pe flăcăi pentru truda lor cu ouă roşii, pe care le ţin în sân sau în buzunare.

Se spune că cei care au fost daţi în scrânciob îşi vor îndeplini visurile, vor avea un an bogat şi vor trece mult mai uşor peste greutăţi. După zilele de Paşti, scrânciobul era dezmembrat şi depozitat de către flăcăul care se ocupase de instalarea lui şi nu se mai folosea decât anul următor la hora de Paşte”. Eugen Stoianof